Actualitate
OPINIE / Generația de Aur și Iepoca de Aur. Și AUR.
Cum a ajuns un gol la penaltiuri de acum 40 de ani să fie exploatat politic, nostalgic și festivist — și de ce nu vorbim niciodată despre ce urmează?
Nicolae Ceaușescu și George Simion își dau mâna peste decenii. De ce nu vorbim despre viitorul sportului și ne uităm doar înapoi, spre un trecut glorios, dar care nu ne aduce decât nostalgie, nu și soluții pentru viitor? Imagine cu caracter ilustrativ, generată cu AI
În 7 mai 2026 s-au împlinit 40 de ani de la cea mai mare performanță din istoria fotbalului românesc: victoria Stelei București în fața Barcelonei la Sevilla, în finala Cupei Campionilor Europeni. Helmuth Duckadam a apărat patru penalty-uri consecutive, România a intrat în istorie, iar de atunci — nimic comparabil nu s-a mai întâmplat. Ceea ce s-a întâmplat în schimb, an de an, deceniu după deceniu, este un festival al rememorării. Cel mai recent a avut loc chiar la Palatul Parlamentului.
I. La Parlament, cu jalba
Joi, 8 mai 2026, câțiva dintre fotbaliștii care au jucat la Sevilla au fost primiți la Palatul Parlamentului, pentru a marca 40 de ani de la cucerirea Cupei Campionilor Europeni. A doua zi, vineri, un eveniment similar a avut loc la Banca Națională a României.
Gabi Balint, unul dintre marcatorii penalty-urilor decisive, a citit în fața parlamentarilor o scrisoare prin care solicita, în numele colegilor săi, ca toți membrii echipei din 1986 să beneficieze de o indemnizație de merit de 6.000 de lei net lunar. Motivul: unii dintre foștii fotbaliști o primesc deja, alții nu. «Nu cerem privilegii, nu cerem tratament special. Ne dorim doar ca această recunoaștere să fie dusă până la capăt», a spus Balint. (Golazo.ro, Digi Sport)
Anghel Iordănescu — fost jucător în 86, ulterior selecționer al naționalei și politician — a participat și el la eveniment. Potrivit relatărilor celor prezenți, s-a rătăcit în drum spre sala unde avea loc ceremonia, prin coridoarele labirintice ale celei mai mari clădiri administrative din lume.
Imaginea e, fără să vrea, mai metaforică decât orice discurs: un erou al fotbalului românesc, rătăcit într-un palat construit de Ceaușescu, cerând bani de la un stat care n-a reușit în 40 de ani să producă o performanță similară.
Contextul legal: în România există, din 2000, o rentă viageră pentru foștii sportivi de performanță, reglementată prin Legea 69/2000. Statul acordă lunar aproximativ 600 de rente viagere, cheltuind în jur de 4 milioane de lei pe lună. Printre beneficiari: Nadia Comăneci, Gabriela Szabo, Elisabeta Lipă.
CITEȘTE ȘI:
Nadia și Ceaușescu. Ce a primit gimnasta după Montreal și cine s-a opus?
Indemnizațiile de merit — o categorie separată, cu valoare fixă de aproximativ 6.240 de lei — sunt primite și de unii fotbaliști ai Stelei 1986: Duckadam (a murit în decembrie 2024), Iovan, Bumbescu și Majearu. Ceilalți, nu. (Fanatik.ro, Adevărul.ro)
CITEȘTE ȘI:
Helmut Duckadam, decorat post-mortem cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler
Un detaliu important, adesea trecut cu vederea: renta viageră nu există în Anglia, Franța sau Spania. A fost introdusă în România pentru că, la momentul adoptării legii, mulți foști sportivi de performanță trăiau în sărăcie. Soluția aleasă a fost una de tip social, nu de recunoaștere simbolică.
Problema nu e că fotbaliștii de la Sevilla ar cere ceva indecent. Problema e alta.
II. 40 de ani de festival, zero ani de strategie
De patru decenii, România organizează ceremonii, retrageri de tricouri și festivități pentru a marca victoria de la Sevilla. Nicio ediție aniversară nu a trecut fără discursuri, lacrimi și declarații de dragoste față de o generație care, e drept, a reușit ceva unic.
Dar în același timp, România nu a mai reușit o performanță sportivă de această anvergură în fotbal. Nici măcar aproape. FCSB — echipa considerată succesoarea Stelei — a ieșit în ultimii ani din preliminariile europene de regulă la primele tururi. Pentru ediția 2025-2026 a Ligii Campionilor, echipele românești trebuie să treacă prin patru tururi preliminare ca să ajungă în faza principală a competiției pe care Steaua a câștigat-o în 1986.
Între timp, Liverpool a câștigat Liga Campionilor de șase ori, Real Madrid de 15 ori. PSG — cu bugete de ordinul miliardelor — a câștigat-o pentru prima dată abia în 2025, după ce în finală a demolat Inter Milan cu 5-0, cel mai mare scor din istoria finalelor competiției. Pe drum spre finală, parizienii au eliminat Liverpool, Aston Villa și Arsenal — adică trei echipe engleze de top, cu bugete uriașe. (ESPN, Wikipedia)
Nimeni în Franța nu organizează an de an festivități pentru sportivii care au câștigat ceva acum 40 de ani. Nimeni în Spania nu duce jucători la Parlament ca să ceară indemnizații. Performanța e tratată ca punct de plecare, nu ca destinație finală.
A le face an de an câte un eveniment de recunoștință — în condițiile în care ulterior nu au demonstrat alte performanțe notabile — e ca și cum ai organiza an de an un eveniment public de recunoștință pentru un șofer care a oprit autobuzul în stație la timp. O mică exagerare cu rol stilistic. Dar nu prea mare.
Fotbalul românesc nu suferă de lipsă de recunoștință față de trecut. Suferă de lipsă de investiție în viitor: infrastructură sportivă degradată, școli sportive subfinanțate, baze de selecție restrânse, ligi de juniori anemice. Nicio ceremonie de la Parlament nu a schimbat vreodată aceste lucruri.
III. Iepoca de Aur — sau de ce sportul mergea bine când țara o ducea prost
Generația de Aur s-a format în ceea ce Nicolae Ceaușescu numea — cu acel accent inconfundabil — Iepoca de Aur: propria sa epocă, propriul regim, propria Românie. Ironia istoriei e că tocmai în acea perioadă, România traversa cea mai cruntă sărăcie postbelică: rații alimentare, întuneric programat, teroare securistică, listă de așteptare pentru un frigider.
CITEȘTE ȘI:
Stenogramele care arată cum sufereau românii de frig pe vremea lui Ceaușescu: „Până la 11.00, nu dau gaze nimănui!”
Și totuși, România câștigă Cupa Campionilor la fotbal în 1986, aurul olimpic la gimnastică cu Nadia Comăneci în 1976 și 1980, medalii la atletism, handbal, canotaj. Cum se explică paradoxul?
CITEȘTE ȘI:
Nadia Comăneci, premiu pentru întreaga performanță, la 50 de ani de la 10-le perfect!
Răspunsul e structural, nu miraculos. Regimul comunist a investit masiv în sport de masă: baze sportive în fabrici, școli și sate, competiții naționale obligatorii (Daciada), echipe școlare și de tineret finanțate de stat. Selecția de talente se făcea dintr-o bază uriașă de participanți — pentru că alternativele de petrecere a timpului liber erau aproape inexistente. (Adevărul.ro, Patrimoniulsportului.ro)
Politica statului urmărea nu doar performanța, ci și crearea unei mișcări sportive de masă — un instrument de control social și propagandă, da, dar cu efect colateral concret: o piramidă de selecție care producea campioni. (ResearchGate — Sportul în regimul comunist)
«Se urmărea activitatea sportivă de masă, iar aceasta era finanțată de stat», spune Yani Almășanu, profesor de educație fizică și sport, care a lucrat în ambele epoci. «România avea, înainte de Revoluție, performanțe remarcabile în sport. Fotbalul, gimnastica, natația, atletismul, canotajul au dat nume mari pe podiumurile mondiale.» (StudentStories)
După 1989, baza s-a prăbușit. Bazele sportive au fost vândute, închiriate sau pur și simplu lăsate să se degradeze. Echipele școlare au dispărut. Selecția s-a restrâns. Performanța — evident — a scăzut.
Ceea ce nu înseamnă că trebuie să ne întoarcem la comunism ca să avem campioni. Înseamnă că, pentru a avea campioni, ai nevoie de o politică sportivă, nu de festivități.
IV. Nostalgia — o cifră, nu o metaforă
Nu e o impresie că românii privesc cu nostalgie comunismul. E o cifră măsurată periodic.
CITEȘTE ȘI:
Falsificarea istoriei în epoca AI. Radu Oltean: „O strategie afectivă de manipulare și război informațional”.
Conform unui sondaj INSCOP realizat în noiembrie 2023, 48,1% dintre români consideră că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România, iar 46,4% cred că se trăia mai bine înainte de 1989. Mai îngrijorător: față de un sondaj identic din 2013, aceste procente au crescut. (România Liberă, HotNews.ro)
Un sondaj INSCOP mai recent, din iulie 2025, realizat împreună cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER), arată că 55,8% dintre români consideră că, luând în calcul toate lucrurile, comunismul a însemnat un lucru bun pentru România. Percepția favorabilă e mai puternică în rândul celor de peste 60 de ani (67%), dar și 45% dintre tinerii de 18-29 ani — care nu au trăit niciun minut din comunism — cred același lucru. (EduPedu.ro, Monitorul Expres)
CITEȘTE ȘI:
Jumătate dintre români cred că era mai bine în comunism, chiar dacă aproape toți știu despre înfometarea de atunci și lipsa libertății
IICCMER a calificat rezultatele drept catastrofice, descriind o prăpastie imensă între realitate și percepția populației. Nimeni nu neagă că există nemulțumiri legitime față de prezent — inegalitate, corupție, senzație de abandon. Dar nostalgia față de un regim care a ucis, torturat și înfometat milioane de oameni nu e o soluție. E un simptom.
V. Și AUR — cercul se închide
Alianța pentru Unitatea Românilor (AUR) este, în acest moment, unul dintre cei mai vocali exploatatori ai nostalgiei comuniste — fără să recunoască asta explicit, desigur.
Programul partidului include, printre altele: suprataxarea multinaționalelor, achiziționarea de pachete majoritare din companiile strategice(un eufemism pentru naționalizare parțială) și o retorică sistematică împotriva Uniunii Europene și a Pieței Comune. (Program AUR — site oficial, HotNews.ro)
CITEȘTE ȘI:
Cine e AUR, noul partid-surpriză al parlamentarelor din 2020? Când și de unde au apărut și pe cine reprezintă?
Analiști economici au catalogat propunerea de naționalizare a companiilor multinaționale drept o soluție comunistă, care te dă afară din Uniunea Europeană instant. Cele 850 de multinaționale vizate generează, potrivit datelor publice, 2 milioane de locuri de muncă și contribuie la finanțarea a 3 milioane de pensii. (Fanatik.ro — analiză naționalizare)
Liderul acestui partid este George Simion, fotbalist ocazional și, mai ales, ultras cu state vechi. Simion este co-fondatorul grupărilor Honor et Patria și Uniți sub Tricolor — principalele organizații de suporteri ai naționalei de fotbal, responsabile pentru mai multe incidente și amenzi primite de Federația Română de Fotbal. (G4Media.ro, Newsweek România, Golazo.ro — portret complet)
El însuși a declarat că în copilărie a mers la meciurile Stelei. «Echipa de club pe care o iubeam a murit în 2002», a spus el, referindu-se la scandalul dintre FCSB și CSA Steaua. (Sport Alert)
Cercul se închide perfect: un partid cu nostalgie față de comunism, condus de un fost ultras al echipei ale cărei performanțe s-au produs tocmai în comunism, care se opune integrării europene — adică exact structurii care ar permite României să atingă din nou acel nivel. La Sevilla, în 1986, România era în spatele Cortinei de Fier. Tocmai de aceea victoria era atât de extraordinară — era o spărtură în zid. AUR vrea să refacă zidul.
Concluzie: Trofeul ca oglindă
Helmuth Duckadam a apărat patru penalty-uri la Sevilla și a câștigat un trofeu. Asta e un fapt. E frumos, e unic, merită recunoscut.
Dar un trofeu e o oglindă, nu o fereastră. Dacă te uiți la el 40 de ani la rând, nu mai vezi decât trecutul. Nu se produce niciun nou trofeu privind la cel vechi.
România are nevoie de politici sportive serioase, de infrastructură, de finanțare pentru sport școlar, de o piramidă de selecție funcțională. Are nevoie să înțeleagă de ce a funcționat sportul de masă în comunism — nu pentru a reintroduce comunismul, ci pentru a replica, într-un cadru democratic, investiția în baza de selecție.
Nu are nevoie de o altă ceremonie la Palatul Parlamentului. Nu are nevoie de nostalgie politizată. Și cu siguranță nu are nevoie de un partid (sau mai multe) care să îi promită că, dacă se întoarce suficient de mult spre trecut, viitorul va arăta mai bine.
Generația de Aur a câștigat o Cupă a Campionilor. Iepoca de Aur a produs-o — și a înfometat, torturat și umilit milioane de oameni în același timp. AUR vrea să le vândă pe amândouă ca pe o soluție. Nu sunt.
***
Documentar:
Sevilla 1986 — context și comparații
Date și fapte care susțin analiza
(A contribuit Sergiu Crăciun)
Noaptea de la Sevilla — 7 mai 1986
În 7 mai 1986, pe stadionul Ramón Sánchez Pizjuán din Sevilla, în fața a 70.000 de spectatori, Steaua București a învins Barcelona în finala Cupei Campionilor Europeni. Meciul s-a terminat 0-0 după 120 de minute — prima finală din istoria competiției încheiată fără gol — și a fost decis la penalty-uri. (Fanatik.ro, Wikipedia — finala 1986)
Seria de penalty-uri a intrat în legendă: Steaua a ratat primele două execuții (Majearu și Boloni), dar portarul Helmuth Duckadam a apărat toate cele patru șuturi ale Barcelonei — Alexanko, Pedraza, Pichi Alonso și Marcos. Lăcătuș și Balint au marcat pentru Steaua, scor final 2-0 la penalty-uri. (Fanatik.ro — analiza finalei, Golazo.ro)
Performanța lui Duckadam — patru penalty-uri apărate consecutive într-o finală — a intrat în Cartea Recordurilor. Niciun alt portar nu a mai reușit asta în istoria finalelor Cupei Campionilor / Ligii Campionilor. Steaua a devenit prima echipă din Europa de Est care câștiga cel mai important trofeu continental. (Digi Sport — 36 de ani)
Drumul spre finală: echipele eliminate de Steaua în 1986
Ediția 1985–1986 a Cupei Campionilor Europeni a cuprins 32 de echipe, toate campioane naționale. Steaua a parcurs șase runde eliminatorii pentru a ajunge la trofeu:
Turul 1: Vejle Boldklub (Danemarca) — 1-1 tur, 4-1 retur (calificare 5-2 la general)
Turul 2: Honvéd Budapesta (Ungaria) — 0-1 tur, 4-1 retur (calificare 4-2)
Sferturi: Kuusysi Lahti (Finlanda)
Semifinale: Anderlecht (Belgia) — una dintre cele mai puternice echipe ale Europei la acea vreme, eliminată cu scorul general de 3-1
Finala: FC Barcelona (Spania) — 0-0 după prelungiri, 2-0 la penalty-uri. (Fanatik.ro — povestea serii, 10pariuri.ro — drumul spre finală)
Competiția atunci și acum: cum s-a schimbat Liga Campionilor
Cupa Campionilor Europeni a fost fondată în 1955. Regulă inițială simplă: doar campioanele naționaleparticipau. Era o competiție a celor mai bune echipe din fiecare țară, indiferent de buget sau notorietate internațională.
În 1992, competiția și-a schimbat formatul și numele — devenind UEFA Champions League. Principalul schimb: au putut intra și echipe care nu câștigaseră titlul în țara lor, dar erau considerate mai valoroase decât campioana altei țări. Motivul real: bani și audiență. O Barcelonă sau un Manchester United care termina pe locul 2 în campionat aducea mult mai mult decât campioana Kazahstanului.
Rezultatul, în 2025-2026: faza principală reunește 36 de echipe. Anglia și Spania trimit câte 5 reprezentante direct, fără preliminarii. Italia — 4, Franța — 3. Echipele cotate mai slab — inclusiv FCSB, succesoarea Stelei — trebuie să treacă prin patru tururi preliminarepentru a ajunge în faza principală. Adică: tot mai greu pentru cei mici, tot mai ușor pentru cei mari.
Competiția a fost câștigată de 22 de cluburi diferitede-a lungul timpului. Real Madrid conduce cu 15 titluri. La nivel de țară: Spania — 19 trofee, Anglia — 12, Italia — 12.
Un detaliu mai puțin cunoscut: înainte de 2009, dacă o echipă câștiga trofeul de trei ori la rând sau de cinci ori în total, îl putea păstra definitiv — UEFA comanda unul nou. Șase cluburi au obținut acest privilegiu: Real Madrid, Ajax Amsterdam, FC Barcelona, Bayern München, AC Milan și Liverpool.
Comparație de epocă: Steaua 1986 vs. PSG 2025
Ca să înțelegi distanța dintre fotbalul din 1986 și cel de azi, ia exemplul ultimei câștigătoare. PSG — Paris Saint-Germain, clubul cel mai scump din lume după preluarea de către investitorii qatarezi — a câștigat pentru prima dată Liga Campionilor abia în 2025, după ani de cheltuieli de ordinul miliardelor de euro pe transferuri.
Parcursul PSG în 2024–2025, după faza principală: a eliminat Brest (Franța), Liverpool (Anglia), Aston Villa (Anglia) și Arsenal (Anglia) — adică trei echipe engleze de top, cu bugete imense. Finala, disputată la München, a fost câștigată cu 5-0 în fața lui Inter Milan — cea mai mare marjă de victorie din istoria finalelor competiției. (ESPN, Wikipedia — finala 2025, PSG.fr)
Concluzia e simplă: dacă în 1986 Steaua — cu un buget incomparabil mai mic, jucând în spatele Cortinei de Fier — a câștigat competiția eliminând echipe solide, azi nici măcar cluburile cu bani „grămadă” nu câștigă ușor. PSG a cheltuit miliarde și a așteptat decenii. Nu e mai ușor să câștigi Liga Campionilor. E mult mai greu. Și FCSB nici măcar nu ajunge în faza principală fără patru runde de preliminarii.
Citiți monitorulcj.ro și pe Google News
CITEȘTE ȘI:
