Timp Liber
MOX 2026. Cum am plecat cu un prieten, am fost adoptată de trei necunoscuți, aproape am ajuns cu ambulanța și mi-am pescuit telefonul dintr-o toaletă ecologică
Unele festivaluri îți oferă muzică. Altele îți oferă povești. MOX mi-a oferit suficiente povești cât să am ce spune ani întregi.
Jurnalista, Anca „Poldens”, Dițu, avocatul din București, și Dan, IT-istul frumos, echipa adoptivă care a transformat un weekend la MOX într-o colecție de povești de neuitat. | Foto: monitorulcj.ro
Am plecat spre Valea Drăganului fără să știu aproape nimic despre festival.
M-am întors cu o familie adoptivă, prieteni pe viață, un telefon care a supraviețuit imposibilului și convingerea că există locuri în care oamenii chiar uită să fie străini.
Totul a început cu un mesaj pe WhatsApp
Uneori, cele mai bune decizii se iau în mai puțin de un minut.
În cazul meu, totul a început cu un mesaj primit pe WhatsApp.
„2-5 iulie. MOX. Vrei să mergi?”
Atât.
Nicio prezentare. Nicio explicație. Nici măcar un „uite despre ce e vorba”. Am intrat pe Instagram-ul Music Outdoor Experience, am văzut câteva fotografii cu oameni dansând prin pădure, lumini agățate printre copaci, hamace, focuri de tabără și un peisaj care părea desprins dintr-un film independent. Mi-am spus simplu:
„Da. Merg.”
Problema era că mai erau doar patru zile până începea festivalul.
Nu aveam transport.
Nu aveam cazare.
Nu aveam plan.
Aveam doar entuziasm.
Așa că a intrat în scenă Darius, prietenul care s-a oferit să conducă până la Valea Drăganului. La momentul acela nu aveam de unde să știu că avea să fie și omul care mă va abandona spectaculos în mijlocul festivalului.
Dar despre asta puțin mai târziu.
Înainte de festival... palincă și mici
Drumul spre MOX nici măcar n-a început direct cu MOX. Am fost la Carnie, Zamă și Tocană pe Plopilor.
Mai întâi am băut palincă.
Apoi am mâncat mici.
Abia după aceea am pornit spre munte.
Privind retrospectiv, pare începutul unui banc, nu al unei experiențe care urma să-mi dea peste cap următoarele trei zile.
Am ajuns în zonă vineri, pe 3 iulie, adică deja în a doua zi de festival.
Mai exista însă un mic obstacol.
Festivalul nu începe când vezi scena.
Festivalul începe când termini de urcat până la ea.
Din locul unde îți lași mașina trebuie să mai urci aproximativ douăzeci de minute pe jos, pe poteci și scări care șerpuiesc prin pădure. În mod normal, asta n-ar fi fost o problemă.
Doar că eu aveam bagaje, aparatură și, recunosc, suficient de multă comoditate încât să caut orice soluție alternativă.
Și, cum se întâmplă deseori la festivaluri, dacă vorbești frumos cu oamenii potriviți, găsești și soluția potrivită.
Am reușit să urc cu mașina până aproape de intrare.
Prima misiune: îndeplinită.
Primul contact cu MOX
Există locuri care îți dau senzația că ai mai fost acolo, deși e prima dată. MOX a fost exact așa. Lumini suspendate printre copaci. Muzică ce venea din toate direcțiile. Leagăne. Instalații artistice. Fum de la focurile de tabără. Oameni desculți. Oameni costumați. Oameni care râdeau cu necunoscuți de parcă se știau de zece ani.
După nici jumătate de oră am avut impresia că acolo nimeni nu întreabă cine ești, cu ce te ocupi sau de unde vii. Pur și simplu exiști. Și e suficient. Prima seară am prins-o aproape de miezul nopții.
Pe scenă cânta o artistă din Jamaica, iar energia ei se împrăștia prin toată pădurea.
După concert am ajuns, inevitabil, în locul unde ajungea toată lumea: zona focului.
Câteva buturugi.
Un cerc de oameni.
Povești.
Țigări.
Pahare.
Și senzația aceea rară că poți intra în orice conversație fără să te simți intrus.
Habar nu aveam că, peste nici o oră, urma să-mi cunosc oamenii care aveau să-mi schimbe complet experiența din festival.
Hamacul care mi-a schimbat festivalul
După încă vreo câteva plimbări prin pădure, am descoperit o instalație suspendată între copaci.
Nu era chiar hamac.
Nu era nici plasă.
Semăna mai degrabă cu o pânză uriașă de păianjen elastică în care oamenii stăteau întinși și povesteau.
Acolo i-am întâlnit.
Anca “Poldens”.
Dițu, avocat din București.
Era trecut de ora unu noaptea și cred că era unul dintre acele momente în care nimeni nu mai judecă prea mult conversațiile.
Am început să vorbim.
Despre orice.
Despre viață.
Despre prostii.
Despre festival.
Despre oameni.
Și, fără să-mi dau seama, discuția s-a întins minute bune.
Mai târziu am mers împreună spre camping.
Acolo aveam să aflu și de existența lui Dan.
IT-istul frumos.
Rețineți numele lui.
Va deveni foarte important mai târziu.
La momentul acela nu știam că peste nici măcar douăsprezece ore oamenii aceștia urmau să devină familia mea adoptivă de la MOX.
Cea mai mare țeapă din festival avea patru roți și se numea Dacia 1300
Sâmbătă dimineață m-am trezit cu sentimentul că urmează încă o zi perfectă de festival.
Doar că universul avea alte planuri.
Prietenul cu care venisem, omul care acceptase să mă aducă până la MOX, Darius, s-a uitat foarte liniștit la mine și mi-a spus ceva ce nici în cele mai absurde scenarii nu aș fi anticipat.
— Eu plec.
— Unde?
— La Constanța.
— ...Cum adică la Constanța?
— Să cumpăr o Dacie 1300.
Am rămas câteva secunde fără replică.
Încercam să procesez informația.
Eram în mijlocul munților.
La un festival.
Iar omul cu care venisem îmi explica foarte calm că trebuie să plece câteva sute de kilometri pentru o mașină construită înainte să mă nasc eu.
Partea cea mai bună?
M-a întrebat foarte natural dacă vreau să mă lase înapoi în Cluj.
Nu.
Nu voiam.
Abia ajunsesem.
Nu aveam de gând să renunț la festival pentru că cineva s-a îndrăgostit peste noapte de o Dacie 1300.
Așa că Darius și-a încărcat lucrurile în mașină, iar eu am rămas singură.
Sau, cel puțin, asta credeam.
Dimineața în care am dormit în mașină și m-am spălat pe dinți cu vedere la Barajul Drăgan
Există dimineți în care te trezești în camera ta și totul pare banal.
Și există dimineți în care deschizi ochii într-o mașină parcată lângă Barajul Drăgan și primul lucru pe care îl vezi este o panoramă pe care nicio fotografie nu reușește să o redea.
În noaptea dintre vineri și sâmbătă dormisem în mașină.
Nu din motive dramatice.
Pur și simplu... lenea a fost mai puternică decât dorința de a monta cortul.
La opt dimineața am ieșit din mașină încă buimacă de somn.
Aerul era rece.
Lacul era aproape nemișcat.
Munții păreau desenați.
Nu aveam cafea.
Nu aveam baie.
Dar aveam o periuță de dinți și suficientă imaginație încât să transformăm natura în cea mai exclusivistă baie din județul Cluj.
Ne-am spălat pe dinți în mijlocul naturii, am făcut câteva fotografii și ne-am promis că într-o zi o să râdem de momentul acela.
Aveam dreptate.
După aceea am mers la o pensiune din apropierea festivalului.
Mic dejun.
Cafea.
Și, aparent, începutul unei noi vieți.
Pentru că exact acolo aveam să iau una dintre cele mai bune decizii din tot weekendul.
Cererea oficială de adopție
Cu o seară înainte îi cunoscusem pe Anca, pe Dițu și pe Dan.
Ne înțeleseserăm bine.
Foarte bine.
Atât de bine încât, după ce Darius și-a anunțat plecarea spectaculoasă, mi-a venit o idee absolut genială.
Sau absolut inconștientă.
Depinde din ce unghi privești.
Le-am trimis un mesaj vocal.
„Bună... aveți cumva nevoie de încă un membru în gașcă? Mă adoptați?”
A fost, probabil, cea mai serioasă cerere de adopție făcută vreodată între niște adulți într-un festival.
Răspunsul a venit imediat.
Da.
Fără întrebări.
Fără negocieri.
Fără perioadă de probă.
Eram oficial adoptată.
Iar Darius, înainte să plece după Dacia lui legendară, mi-a cărat bagajele până la cortul noii mele familii.
Nu cred că există un mod mai poetic de a încheia o prietenie și de a începe alta.
Unele bancuri se scriu singure
Există o vorbă care spune că unele glume nu trebuie inventate.
Viața le scrie singură.
În cazul nostru, distribuția era următoarea:
o jurnalistă,
o dansatoare la bară,
un avocat din București
și un IT-ist frumos
s-au întâlnit la MOX.
Spune-mi că nu pare începutul unui banc.
Și, culmea, niciunul dintre noi nu părea deplasat în combinația asta.
Din contră.
Funcționam surprinzător de bine împreună.
Aveam umor asemănător.
Ne plăceau aceleași prostii.
Râdeam din orice.
Și nimeni nu încerca să fie altcineva decât era.
Cred că exact asta m-a făcut să mă simt atât de repede parte din gașcă.
Nu conta că ne cunoșteam de câteva ore.
Aveam impresia că ne știm de ani.
Prima zi în noua familie
După ce am fost oficial „predată” noilor mei părinți adoptivi, am dormit puțin la cort.
Acolo am avut timp să-l cunosc mai bine și pe Dan.
IT-istul frumos.
Personaj care avea să joace un rol esențial în una dintre cele mai absurde operațiuni de salvare la care am participat vreodată.
Dar despre asta mai târziu.
După somnul de prânz ne-am mobilizat exemplar.
Duș.
Parfum.
Machiaj.
Outfit check.
La MOX, outfit check-ul era aproape un ritual.
Nu exista zi fără fotografii.
Nu exista seară fără cineva care să spună:
— Stai puțin... încă una.
După ce ne-am declarat oficial pregătiți de festival, am pornit prin pădure.
Am încercat aproape toate activitățile pe care le-am găsit.
M-am cățărat.
M-am dat în leagăn.
Am încercat să merg pe o coardă întinsă între copaci.
Rezultatul?
Să spunem doar că echilibrul nu este talentul meu ascuns.
Mai târziu, Dan și Dițu au vrut să joace table.
Eu nu mă pricepeam, dar am fost promovată instantaneu la funcția de responsabil cu zarurile.
„Tu ai mână bună.”
Nu știu dacă aveam.
Dar mi-a plăcut funcția.
Doar că exact în momentul în care părea că ziua nu poate deveni mai frumoasă, corpul meu a decis că este timpul pentru puțin haos.
Și, când spun puțin, mă refer la ambulanță, pompieri, jandarmi și Salvamont.
Momentul în care festivalul s-a oprit pentru mine
Există un moment la fiecare festival în care îți spui:
„Băi, nu vreau să mai plec niciodată de aici.”
Eu am avut și un alt moment.
„Băi... sper să nu plec cu ambulanța.”
Totul a început extrem de banal.
Stăteam cu Dan și cu Dițu pe niște buturugi unde se jucau table. Eu continuam să-mi exercit cu mândrie funcția de aruncător oficial de zaruri, iar ei râdeau că le port noroc.
La un moment dat am simțit că mă mănâncă palmele.
N-am băgat prea mult în seamă.
Mi se mai întâmplase.
Apoi au început să mă mănânce încheieturile.
Au apărut petele.
Buzele au început să se umfle.
În câteva minute tremuram.
Nu neapărat din cauza reacției alergice.
Ci din cauza panicii.
Sunt polialergică și am trecut prin suficiente episoade încât să știu cât de repede se poate transforma ceva aparent banal într-o urgență.
Problema era că nu aveam EpiPen la mine.
Și, dintr-o dată, toate scenariile cele mai negre au început să-mi treacă prin cap.
„Respiră. Rezolvăm.”
Nu știu dacă oamenii își dau seama cât de important este să ai lângă tine persoane calme într-un moment în care tu intri în panică.
Eu nu mai gândeam limpede.
Dan și Dițu, în schimb, da.
Au început imediat să caute antihistaminice.
Cineva a găsit Aerius.
Altcineva a chemat organizatorii.
În câteva minute a apărut și Radu, de la Salvamont.
Mi-a vorbit atât de calm încât parcă îmi scădea pulsul doar ascultându-l.
M-a dus într-o cabană mică din apropiere.
Eu tremuram.
Ochii îmi lăcrimau.
Buzele erau atât de umflate încât, dacă mă vedeam într-o oglindă fără context, probabil aș fi zis că tocmai ieșisem dintr-un cabinet de estetică.
Încercam să glumesc.
Nu prea-mi ieșea.
În realitate eram speriată.
Ambulanța care aproape a urcat pe munte
Radu a sunat la 112.
În câteva minute toată lumea știa că există posibilitatea ca o ambulanță să urce după mine.
Mai mult decât atât, pompierii erau deja pregătiți să mă coboare cu mașina de pe dealul unde avea loc festivalul până într-un loc în care echipajul medical putea ajunge mai repede.
În timp ce eu mă gândeam dacă o să ajung la spital, antihistaminicul începea încet să-și facă efectul.
După aproximativ jumătate de oră am început să respir mai liniștit.
Mâncărimile s-au diminuat.
Tremuratul s-a oprit.
Buzele nu se mai umflau.
Radu a mai dat un telefon.
De data aceasta nu pentru a chema ambulanța.
Ci pentru a o anula.
Nu cred că am simțit vreodată o ușurare mai mare.
Oamenii care mi-au rămas în suflet
Uneori uiți cine a fost DJ-ul serii.
Uiți ce melodie cânta.
Uiți câte shoturi ai băut.
Dar nu uiți niciodată oamenii care au stat lângă tine când ți-a fost frică.
În mai puțin de o oră am ajuns să cunosc o parte dintre oamenii fără de care un festival nu ar putea exista.
Agenții de pază care m-au luat aproape de mână și au început să caute împreună cu mine echipajul medical.
Jandarmii.
Pompierii.
Radu, de la Salvamont.
Toți au fost incredibil de calmi.
Incredibil de răbdători.
Și incredibil de umani.
Iar lângă ei au fost Dan și Dițu.
Doi oameni pe care îi cunoșteam de mai puțin de 24 de ore.
Cu toate astea, au rămas lângă mine tot timpul.
Nu m-au lăsat singură nicio clipă.
Atunci am realizat că adopția fusese, într-adevăr, una reușită.
La treizeci de minute după ce era să mor...
După ce toată lumea s-a convins că sunt bine și că nu mai există niciun pericol, am plecat înapoi prin festival.
Ne-am oprit să cumpărăm bere.
În timp ce stăteam la coadă, Dan și Dițu au început să râdă.
— Bă... vă dați seama ce-or zice ăia de la Salvamont dacă ne văd acum?
Și chiar aveau dreptate.
Cu vreo treizeci de minute înainte exista posibilitatea să ajung la spital.
Acum eram cu berea în mână.
Nici nu apucasem bine să ne îndepărtăm de bar că unul dintre ei a concluzionat:
— Cred că ne e puțin rușine.
Rușinea a durat exact până la primul shot.
După aceea... ne-am revenit miraculos.
Outfit check și întoarcerea la haos
Am recuperat-o și pe Anca, care petrecuse toată perioada cât eu eram ocupată să negociez cu sistemul meu imunitar relaxându-se într-un hamac, la umbra copacilor.
Ne-am întors la corturi.
Ne-am schimbat.
Ne-am parfumat.
Am făcut outfit check-ul obligatoriu.
Și am pornit din nou spre festival.
Dacă cineva ne-ar fi văzut atunci, n-ar fi bănuit niciodată că, cu mai puțin de o oră înainte, jumătate dintre noi căutau ambulanța prin pădure.
Urma sâmbătă seara.
Seara în care jurnalista, avocatul, dansatoarea la bară și IT-istul frumos aveau să devină una dintre cele mai gălăgioase găști din tot festivalul.
Și, fără să știm, urma noaptea în care iPhone-ul meu avea să facă cea mai neobișnuită baie din existența lui.
Sâmbătă seara. Momentul în care am devenit memorabili
Dacă până atunci festivalul fusese frumos, sâmbătă seara a fost momentul în care s-a rupt filmul.
Și nu, nu din cauza muzicii.
Din cauza noastră.
Jurnalista.
Dansatoarea la bară.
Avocatul.
IT-istul frumos.
Patru oameni care se cunoșteau de aproximativ o zi și care se comportau de parcă mergeau împreună la festival de zece ani.
La un moment dat aveam impresia că nici nu mai conta ce artist urca pe scenă.
Noi eram propriul nostru spectacol.
Drumul era mereu același.
Scenă.
Bar.
Scenă.
Bar.
Puțin dans.
Încă un shot.
Încă puțin dans.
Încă un shot.
La un moment dat, băieții de la bar nici nu ne mai întrebau ce vrem.
Ne vedeau apropiindu-ne și deja pregăteau paharele.
Unii ne știau după nume.
Alții doar zâmbeau când apăream.
Cred că reușisem performanța de a deveni personaje principale în festival.
Toate drumurile duceau... la bar
Nu știu cine a inventat expresia „toate drumurile duc la Roma”.
La MOX, toate drumurile duceau la bar.
Ori de câte ori plecam spre altă scenă, spre hamace sau spre foc, cumva ajungeam iar lângă tejghea.
Nu exista nicio explicație logică.
Pur și simplu ne trezeam acolo.
— Hai unul și plecăm.
N-am plecat niciodată după unul.
După al doilea începeam să dansăm.
După al treilea aveam impresia că suntem cei mai amuzanți oameni de pe planetă.
Probabil nu eram.
Dar în momentul acela părea perfect adevărat.
Operațiunea „Scoate telefonul din WC”
Era aproape trei dimineața când am decis că ar fi cazul să mergem spre camping.
Nu mai țin minte exact de ce.
Probabil voiam apă.
Probabil voiam hanorace.
Probabil doar voiam să ne așezăm puțin.
Înainte să plecăm am zis să intru până la toaletă.
Și aici începe unul dintre cele mai absurde episoade pe care le-am trăit vreodată.
Am intrat în toaleta ecologică.
Am scos telefonul.
Nu știu nici acum cum am reușit.
S-a învârtit de două...
de trei ori în aer.
Am încercat disperată să-l prind.
L-am atins.
Pentru o fracțiune de secundă chiar am crezut că l-am salvat.
N-am salvat nimic.
Am auzit doar...
plosc.
Și s-a făcut liniște.
M-am uitat în jos.
Telefonul meu era în fundul toaletei ecologice.
Complet.
Cu totul.
Singurul motiv pentru care îl mai vedeam era faptul că blitzul era pornit.
Stătea acolo...
luminând din adâncuri.
Ca un far al speranței.
Sau al prostiei.
Nu sunt încă sigură.
„DAAAN! DIIIȚU! AJUTOR!”
Cred că tot campingul a aflat în mai puțin de cinci secunde ce se întâmplase.
— DAAAAAAN!
— DIIIIȚUUUU!
— MI-AM SCĂPAT TELEFONUL ÎN RAHAT!
Au venit amândoi,
S-au uitat înăuntru.
S-au uitat la mine.
S-au uitat iar înăuntru.
Și au început să râdă.
Nu din răutate.
Din șoc.
Era atât de absurd încât nu mai exista altă reacție posibilă.
Eu păzeam toaleta. Ei căutau o lopată.
Planul era simplu.
Eu rămâneam să păzesc toaleta.
Nu voiam să intre cineva și să transforme situația din foarte gravă în imposibil de rezolvat.
Între timp, Dan și Dițu au plecat prin festival să găsească... unelte.
Nu știu dacă există mulți oameni care, la trei dimineața, caută o lopată într-un festival.
Ei au făcut-o.
Și culmea...
Au găsit una.
Nu întrebați de unde.
Nici eu nu știu.
Întâlnirea cu Anca „Poldens”
În timp ce se întorceau victorioși, cu lopata pe umăr, s-au întâlnit cu Anca.
Ea i-a privit câteva secunde complet nedumerită.
— Bă... voi unde mergeți cu lopata asta?
Apoi s-a uitat în jur.
— Și... Valentina unde e?
Prima ei bănuială a fost absolut firească.
— A făcut iar șoc alergic?
Dan s-a uitat la ea foarte serios și i-a răspuns:
— Nu.
E mai rău.
Anca s-a speriat instant.
— Ce s-a întâmplat?
— Și-a scăpat telefonul în WC.
Mi-ar fi plăcut să fi avut o cameră care să-i surprindă expresia feței.
Salvarea imposibilă
Au urmat aproape patruzeci de minute în care trei adulți perfect funcționali au încercat să pescuiască un iPhone dintr-o toaletă ecologică.
Lopata.
Bețe.
Unghiuri imposibile.
Încercări.
Eșecuri.
Telefonul era ridicat câțiva centimetri.
Scăpa.
Cădea iar.
Mai făcea încă o baie.
Îl ridicam din nou.
Mai scăpa o dată.
La un moment dat am început efectiv să râd.
Nu mai aveam ce face.
Telefonul acela făcuse deja mai multe scufundări decât un submarin.
Și tot continua să lumineze.
În mod inexplicabil, încă funcționa.
Omul pe care n-o să-l uit niciodată
După aproape jumătate de oră de încercări, lângă noi a venit un băiat din festival.
Din păcate, nu-i mai știu numele.
S-a uitat câteva secunde la noi.
La lopată.
La telefon.
La disperarea generală.
Și a spus foarte calm:
— Dați-vă puțin.
Înainte să putem reacționa, omul s-a aplecat cu capul în toaleta ecologică și a reușit ceea ce noi nu putuserăm în zeci de minute.
A scos telefonul.
Pur și simplu.
L-a luat.
L-a dus la apă.
L-a spălat cu săpun.
L-a curățat.
L-a clătit.
L-a șters.
Și mi l-a întins.
Nu cred că există pe lumea asta un gest mai curajos făcut de un necunoscut.
Normal că nu l-am lăsat să plece.
L-am luat cu noi la bar.
I-am făcut cinste.
Bere.
Shoturi.
Orice și-a dorit.
Pentru că, sincer, dacă omul acela n-ar fi apărut, probabil că și acum aș mai avea un iPhone îngropat într-o toaletă ecologică din Valea Drăganului.
Așa s-a încheiat a doua mea seară la MOX.
Și eram convinsă că nimic nu mai poate întrece aventura telefonului.
Greșeam.
Pentru că duminică aveam să urc pe scenă alături de Faust.
Duminică. Ziua în care telefonul încă trăia și eu încă râdeam
Dimineața de duminică a început cu o verificare care devenise prioritatea absolută.
Telefonul.
Îl priveam de parcă era un pacient ieșit din operație.
L-am șters încă o dată.
L-am pornit.
Am apăsat pe ecran.
Funcționa.
Camera mergea.
Sunetul mergea.
Încărcarea mergea.
Practic, după aproape o oră petrecută în cea mai nepotrivită baie posibilă, iPhone-ul meu hotărâse că nu este încă momentul să moară.
Cred că atunci am început să mă gândesc serios să joc la loto.
Nu avea altă explicație.
Toată munca depusă cu o seară înainte nu fusese în zadar.
Telefonul trăia.
Iar noi încă râdeam.
Cea mai frumoasă parte a unui festival nu sunt concertele
În dimineața aceea am realizat ceva.
Toată lumea vorbește despre line-up.
Despre artiști.
Despre scenă.
Despre muzică.
Dar, după trei zile petrecute la MOX, începusem să cred că niciun artist nu poate concura cu oamenii pe care îi întâlnești întâmplător.
În doar două zile îmi făcusem prieteni noi.
Nu pentru că încercasem.
Pur și simplu așa funcționa locul acela.
Te opreai să ceri un foc.
Ajungeai să povestești o oră.
Te așezai într-un hamac.
Plecați împreună la concert.
Așteptai la coadă la cafea.
Sfârșeai schimbând Instagram-uri și promițând că vă vedeți și la anul.
MOX avea talentul ăsta incredibil de a face oamenii să lase garda jos.
Fotografii, leagăne și capul în jos
În ziua aceea l-am cunoscut și pe Robert, fotograful oficial al festivalului.
Am stat puțin de vorbă.
Mi-a făcut câteva fotografii care au ieșit absolut genial.
Apoi, pentru că aparent nu învățasem nimic din zilele precedente, am continuat să încerc toate activitățile pe care le găseam prin pădure.
M-am dat din nou în leagăn.
Doar că de data aceasta nu era un leagăn obișnuit.
Era unul în care erai prins în hamuri și ajungeai cu capul în jos.
Normal că am zis da.
Normal că după aceea am vrut încă o tură.
La un moment dat, echipa de șoc a încercat și câteva elemente de aerial printre copaci.
Omul care se uita direct prin sufletul meu
Pe parcursul zilei am observat un tip.
Sau, mai bine spus, am observat că mă observă.
Nu era genul acela de privire aruncată întâmplător.
Omul chiar se uita.
Și nu discret.
Aveam impresia că încearcă să-mi citească gândurile.
De fiecare dată când întorceam capul, îl surprindeam uitându-se spre mine.
La început am ignorat situația.
Apoi a început să mi se pară simpatică.
Abia mai târziu aveam să aflu că el e Faust, unul dintre artiștii din line-up.
„Telefonul tău are baterie?”
Pe la opt seara m-am dus să-mi pun telefonul norocos... eroul principal al weekendului... la încărcat.
Îl țineam în mână împreună cu încărcătorul și mă uitam după o priză liberă.
Exact atunci a apărut Faust, cu 100% viață la baterie și un încărcător în mână...
Foarte hotărât.
Foarte relaxat.
S-a apropiat și a început să vorbească de parcă ne cunoșteam deja.
Am stat împreună la povești..
Am râs.
Am făcut glume.
Și, fără să-mi dau seama, trecuseră aproape două ore.
La un moment dat i-am „arestat” hanoracul.
Pur și simplu am început să-l port.
Nu părea deranjat.
Din contră.
Cadoul pe care nu îl așteptam
În timpul concertului, Faust a scos din rucsac ultimul lui album.
Mi l-a întins.
— Uite. Pentru sista de pe foto!
A fost unul dintre acele gesturi mici care rămân.
Nu pentru valoarea obiectului.
Ci pentru moment.
Într-un festival în care aproape toate cele mai frumoase lucruri se întâmplau fără plan.
„Hai cu mine pe scenă!”
Am stat împreună în public până cu câteva minute înainte de concert.
Dansam.
Râdeam.
Ne bucuram de muzică.
La ora 21:30 s-a ridicat.
— Hai.
— Unde?
— Pe scenă.
L-am privit câteva secunde.
Am crezut că glumește.
Nu glumea.
În câteva minute eram în spatele scenei.
Eu.
Jurnalista venită la festival fără niciun plan.
Cu un telefon care cu o seară înainte fusese scos dintr-o toaletă ecologică.
Și care acum urma să fotografieze un concert... de pe scenă.
Am făcut fotografii.
Am filmat.
Am privit publicul dintr-o perspectivă pe care nu credeam că o voi avea la acest festival.
A fost unul dintre acele momente în care îți dai seama că viața nu poate fi planificată.
Dacă, înainte să plec spre MOX, cineva mi-ar fi spus că voi ajunge pe scenă alături de unul dintre artiștii festivalului, probabil aș fi râs.
Dar exact asta se întâmpla.
Și era minunat.
Ultima noapte și despărțirile care vin prea repede
După concert am coborât de pe scenă cu zâmbetul acela pe care îl ai doar atunci când ți se întâmplă ceva ce nici măcar nu îndrăzneai să-ți imaginezi.
Am mai făcut câțiva pași prin festival împreună cu Faust.
Ne-am plimbat fără grabă printre copaci, printre lumini și printre oamenii care încă dansau de parcă dimineața nu avea să vină niciodată.
La un moment dat ne-am oprit.
Era aproape unu noaptea.
M-a condus până în camping.
Ne-am îmbrățișat, iar fiecare și-a continuat drumul.
El urma să plece spre Pitești a doua zi dimineață.
Eu urma să mai dorm câteva ore, înainte să-mi iau rămas-bun de la oamenii care, în doar trei zile, deveniseră familia mea.
Ultima cafea
Luni dimineață nu mai exista muzica de peste noapte.
Nu mai erau luminile.
Nu mai era agitația.
Doar corturi care începeau să dispară unul câte unul și oameni care își împachetau amintirile în portbagaje.
Mi-am strâns și eu lucrurile.
Mi-am privit pentru ultima dată cortul adoptiv.
Mi-am verificat, din reflex, telefonul.
Da.
Încă funcționa.
Și, culmea, cred că după tot ce trecuse era mai rezistent decât înainte.
Ne-am adunat cu toții.
Anca.
Dan.
Dițu.
Am mai băut o cafea.
Am mai făcut câteva poze.
Am mai râs încă o dată de povestea cu telefonul.
Cred că aveam s-o povestim încă mulți ani.
Drumul spre casă
Am plecat din Valea Drăganului pe la ora două după-amiaza.
În mașina lui Dițu.
Și, exact cum se întâmplă după orice aventură reușită, nimeni nu voia să vorbească despre faptul că se terminase.
Așa că am făcut ce fac oamenii care nu vor să accepte că un moment frumos s-a încheiat.
Am pus muzică.
Am cântat.
Am râs.
Am retrăit fiecare întâmplare de parcă se petrecuse cu o lună în urmă, nu cu o seară înainte.
Fiecare avea varianta lui despre telefon.
Despre alergie.
Despre Darius și Dacia 1300.
Despre prima noastră întâlnire.
Despre cât de absurd fusese tot weekendul.
Și exact asta îl făcea atât de frumos.
Ce am luat cu mine de la MOX
Am plecat la festival crezând că mă duc pentru muzică.
M-am întors realizând că muzica fusese doar fundalul.
Adevăratul festival s-a întâmplat între concerte.
În drumurile prin pădure.
În hamace.
La foc.
La mesele de table.
În momentele în care cineva îți oferea un loc lângă el fără să te cunoască.
În oamenii care îți cărau bagajele.
În necunoscutul care și-a băgat literalmente capul într-o toaletă ecologică doar ca să-mi salveze telefonul.
În Radu, omul de la Salvamont, care a stat lângă mine când eram convinsă că o să ajung la spital.
În agenții de pază, jandarmii și pompierii care au făcut tot posibilul să mă liniștească.
În Anca, Dan și Dițu, care au acceptat, fără să stea pe gânduri, să adopte o jurnalistă rămasă fără echipă în mijlocul festivalului.
Și, sincer, cred că asta este magia MOX.
Nu line-up-ul.
Nu scenele.
Nu luminile.
Oamenii.
Dacă ar exista un rezumat...
Dacă cineva m-ar întreba cum a fost la MOX și aș avea voie să folosesc o singură frază, probabil aș răspunde așa:
Am plecat cu un prieten, am rămas singură, am fost adoptată de trei necunoscuți, era să ajung cu ambulanța, mi-am scăpat telefonul într-o toaletă ecologică, un om pe care nu-l voi uita niciodată l-a scos de acolo, am urcat pe scenă cu un artist și m-am întors acasă cu mult mai multe povești decât haine curate.
Nu cred că există un mod mai bun de a descrie cele trei zile petrecute acolo.
Uneori mă întreabă oamenii de ce merg la festivaluri.
Pentru muzică?
Da.
Pentru natură?
Și pentru asta.
Dar, mai ales, pentru că din când în când există locuri în care oamenii uită să fie grăbiți, suspicioși sau reci.
Locuri în care poți începe o conversație cu un necunoscut și o poți termina câteva zile mai târziu cu promisiunea că vă revedeți anul viitor.
MOX a fost exact locul acela.
Am plecat spre Valea Drăganului fără așteptări.
M-am întors cu o familie adoptivă, prieteni pe care vreau să-i revăd, un telefon care a supraviețuit imposibilului și o colecție de povești pe care, sunt sigură, o să le spun mulți ani de acum înainte.
MOX, îți mulțumesc.
Ne vedem la anul.
Citiți monitorulcj.ro și pe Google News
CITEȘTE ȘI:
