Am tot mai mult senzația că Olimpiada (românească) din acest an e tot mai puțin despre sport și tot mai mult despre altceva. Bunăoară, zic eu, unele nu mai seamănă cu cele ce au fost odată, iar altele, pur și simplu, nu mai seamănă cu nimic. Bineînțeles că ceea ce susțin acum e opinie personală și, ca atare, asumat subiectivă.
Curtea de Apel Bucureşti a decis luni, definitiv, că fotografiile din viaţa privată a unei persoane nu pot fi difuzate, fără acordul acesteia, chiar dacă este o figură publică şi este surprinsă într-un loc public.
Scriu destul de rar despre sport, cu toate că sunt amator și cunoscător de sport și aș avea ce scrie. Scriu și mai rar despre „U” Cluj, cu toate că sunt suporter vechi al echipei (de la 13-14 ani) și, de bine sau de rău, este tot timpul ceva de spus despre „U”.
Weekend-ul ce a trecut, capitala politicii românești s-a mutat, în modul cel mai propriu, la Cluj. Ce să facă și politicienii după „îmbuibătura” de Paști, să nu pară că și-au lungit prea mult vacanța și, totodată, să aibă și scop curativ, de „detoxifiere”?
Există câteva variante „neoficiale” privind exercitarea puterii efective în România, vehiculate în spațiul public, ce merg în paralel cu o „realitate constituțională” pe care, totuși, n-o putem ignora, potrivit căreia avem un Parlament legitim, un guvern și un premier, susținut de o majoritate, și un președinte al țării, recent ales, care și-a intrat în prerogative.
„O făcurăm și pe asta și tot degeaba”. Îmi permit să concluzionez această lungă dezbatere publică despre religia în școlile românești cu „o vorbă de duh” a uneia dintre „autoritățile românești supreme” care este Caragiale.
E inevitabil, în tulburarea evenimentelor, să nu faci asocierea între ce se întâmplă în aceste zile în lume cu romanul marelui clasic rus Lev Nikolaevici Tolstoi. Precum seducător este, în cheie literară, să-ți închipui cum ar fi scris Dostoievski (alt mare clasic rus) acest roman copleșitor.
