Am așteptat (chiar dacă eram prin concediu) să se facă măcar un pic de lumină, să se clarifice și să se identifice o „ieșire” rezonabilă în urma declarațiilor programatic rasiste ale lui Viktor Orbán făcute la Băile Tușnad în România (de altfel, binecunoscute).

M-au întrebat și alții, m-am întrebat și eu de ce nu mai scriu nimic, nici măcar un cuvânt, despre războiul din Ucraina, după o serie lungă de zile și săptămâni în care mi-am exprimat foarte clar și intens punctul de vedere, acela de condamnare a atacatorilor ruși și de solidaritate cu ucranienii, ca prim scut în fața unei invazii mai extinse și care ne poate viza și pe noi (cel puțin).

Cât de clare ar mai trebui să fie lucrurile ca să înțelegem că ceea ce s-a întâmplat în PNL nu este democrație, nici nu tinde și nici nu seamănă.

Toate se întâmplă în jurul nostru, fiecare contează în felul ei și niciuna nu e lipsită de semnificații și de urmări, de la războiul din Ucraina, la alegerile din Serbia și Ungaria șamd. Azi voi face referire mai ales la alegerile „democratice” din Ungaria, la rezultatul acestora și la pilda ce pot s-o ofere.

„Nu de război mi-e frică, ci de nesfârșirea lui”.

Războiul de invadare a Ucrainei de către Rusia a început de douăzeci și șase de zile, acompaniat de un lanț nesfârșit de știri, breaking news, emoții, șocuri, imagini terifiante... Peste puteri, stresant, solicitant, greu de suportat, interminabil, parcă.

Acum nu mai e nici secret, nici incertitudine că Rusia a pierdut prima rundă propagandistică a războiului din Ucraina (așa cum am spus de mai multă vreme aici). Aceasta avea drept țintă principală motivarea războiului (ca principiu) și justificarea acestuia (după declanșarea lui) și a pus la bătaie un întreg aparat, de altfel uriaș și performant.

Din cauza propagandei, a „prostiei” proprii și a spiritului de contrazicere și negare, ca efect al (auto)dezinformării și, nu în ultimul rând, ca partizanat rusesc prost disimulat, au apărut noi specimene în lumea virtuală. I-am numit „neutraliști”.