Opinii
Cine conduce România?
Există câteva variante „neoficiale” privind exercitarea puterii efective în România, vehiculate în spațiul public, ce merg în paralel cu o „realitate constituțională” pe care, totuși, n-o putem ignora, potrivit căreia avem un Parlament legitim, un guvern și un premier, susținut de o majoritate, și un președinte al țării, recent ales, care și-a intrat în prerogative.
Așadar, unde s-a produs fisura în privința percepției publice, de ce apare această întrebare acum, cât de întemeiată este, ce sens și ce valoarea au răspunsurile?
Istoric vorbind, cel puțin pentru „realitatea democratică” a ultimilor douăzeci și cinci de ani, (in)certitudini în privința deținătorilor efectivi ai puterii în țara noastră au existat mereu, fiecare regim având „legendele” sale, care nici măcar nu au fost un foarte mare secret. Ne convingem de asta printr-o simplă trecere în revistă: în primul regim Ion Iliescu, s-a spus, puterea efectivă a fost preluată de „cripto-comuniști (eșalonul doi disimulat al PCR), susținuți de serviciile secrete ceaușiste care au „defectat”, de o oligarhie financiară securisto-comunistăîn formare și de justiția aservită; în regimul Emil Constantinescu, cu premieri slabi sau nesusținuți politic, au exercitat puterea „serviciile”, vechi și noi, care au dorit și au reușit să compromită structurile legitime de putere (y compris, „democrația”), țara ajungând, într-un context neprielnic, în pragul anarhiei; tandemul Iliescu-Năstase (în regim de continuitate) a stat sub semnul „banului”, al „capitalismului de cumetrie”, al puterii deținute de un singur partid, un singur om, susținut de o „elită” politico-financiară coruptă și de toate structurile slugarnice ale statului; regimurile Traian Băsescu (cu un bemol ușor pentru primul mandat) au fost de tip autoritarist, președintele făcând jocurile, folosind, în principal, trei instrumente: lăcomia supușilor (forța cârdășiei), amenințarea (forța acuzării) și oculta (forța serviciilor secrete), cu acestea reușind să domine scena politică și, până la un loc, să dețină efectiv puterea.
Moștenitorul său „natural” (s-a speculat chiar despre colaborarea secretă dintre ei) ar fi fost Victor Ponta, candidatul, la un moment dat, cu cele mai mari șanse la președinția României, un pretendent pregătit, strategic, logistic și caracterial, să exercite puterea la cel mai înalt nivel după un model asemănător. Rezultatul votului la prezidențiale însă a spus altceva și de aici s-ar trage dilemele de acum și o posibilă schimbare de paradigmă în relațiile de putere din țara noastră. Până să ajungem la o concluzie consolidată în această privință, să trecem în revistă principalii jucători invocați în spațiul public. „România este condusă de DNA”, întruchipat cumva de Laura Codruța Kovesi, ar fi o primă ipoteză, în condițiile în care arestările nu contenesc, excedând limita putere-opoziție, a culorii politice sau a apartenenței la un grup financiar sau de interese. Dar cine ar controla în acest caz DNA-ul, dacă nici Băsescu, nici Ponta și nici Iohannis n-o fac? O variantă ar fi ca DNA să fie de „capul lui”, să profite de conjunctură și s-o ia pe cont propriu. Unii (justițiabilii) vor fi fiind încântați de asta, alții (realiștii) vor fi fiind înspăimântați.În lipsa uneivariante argumentate cu probe, rămâne cealaltă, alimentată de suspiciuni: americanii. Doar ei, puterea lor, influența lor, noile interese strategice în zonă, dorința unui spațiu de colaborate „safe”, curat, controlabil, ar fi capabil să țină frâiele unui asemenea joc cu miză mare. Supoziția are „farmecul” ei, dar vorbește indirect despre noi și slăbiciunile noastre incurabile.
„Țara este condusă de SRI”, întruchipat de șeful lui efectiv generalul Florian Coldea, spune a doua ipoteză. Aceasta cultivă „mitul nemuritor” și cu tradiție al puterii serviciilor secrete din România, un stat cu instituții slabe, cu o societate civilă șubredă și cu o democrație șovăielnică. Deși forța acestui serviciu de informații nu poate fi negată, explicație e cam primitivă, schematică, iar personajul invocat nu pare a avea nici anvergura intelectuală necesară, nici autoritatea profesională pentru asemenea poziții de forță. „România nu este condusă de nimeni”, ar spune scepticii. Teoria vidului de putere când e indusă e întotdeauna periculoasă pentru că pregătește „umplerea” forțată și interesată a „vidului” existent. Personal, nu cred într-o asemenea teorie, bazându-mă cel puțin pe realitatea înțeleasă la nivelul elementar al percepției publice, după ce văd, aud, înțeleg. Despre cele ascunse, mai vedem.
Însă nu întâmplător apar acum asemenea teorii când, într-un context internațional sensibil, pare a se întâmpla ceva în România. Președintele „tătuc” nu mai este, „tătucul cel tânăr”, premier și șef de partid majoritar, a eșuat, are o poziție șubredă și nu mai este un reper sigur, iar președintele ales e nou în funcție, discret, nu i se cunoaște forța, iar unii deja l-ar dori slab, compromis și manipulabil. Nu știu cum va arată noul centru de emanație a puterii efective din România, dar știu că niciuna dintre ipoteze enunțate nu e de bine. Și mai sunt sigur că e imperios necesar și urgent ca țara noastră și își găsească un reper nou și sănătos.
Viorel Nistor este lect. univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din UBB, Departamentul Jurnalism. Viorel Nistor are peste 20 de ani de experienţă în presă şi predă jurnalismul de 10 ani. A scris la revista NU, Ziua, Ziarul de Cluj şi Clujeanul.
