Politică
OPINIE. Prejudicii și beneficii în politică
E greu să scrii despre acțiuni (politice) în desfășurare, cu „eroi” mulți și interese divergente, supuse unor puternice manevre de manipulare și diversiune mediatice. E greu, dar poate fi util pentru a nu pierde firul principal al acestor evenimente de interes public major.
Criza guvernamentală face parte din această categorie și, dincolo de orice deznodământ, e important să identificăm cauzele acesteia și să anticipăm principalele consecințe, căci acestea nu sunt nici puține și nici minore.
La nici șase luni de la alegerile parlamentare, cu un câștigător clar – PSD, România se află în cea de-a treia criză politică majoră: prima a fost a instalării premierului, a doua, a ordonanței 13-14 (sau a protestelor), iar a treia este a decapitării premierului Grindeanu. După niciun standard politic, aceasta nu-i o situație normală. Pe un fond de acceptare socială și un trend favorabil economic, toate cele trei crize au avut ceva comun: un personaj politic generator (Liviu Dragnea), o cauză niciodată explicată/justificată până la capăt și un sentiment de artificialitate, de „făcătură politică”, sieși suficientă (ce nu trebuie explicată și celorlalți). În fiecare din celelalte două crize, actorul principal a pierdut, diminuându-și puterea și influența (de mare câștigător în alegeri). Urmând aceeași tendință (descrescătoare), se poate înțelege că acum sau la următoarea criză, Liviu Dragnea va trebui să părăsească scena politică principală.
Dacă PSD a fost recunoscut și acceptat ca și câștigător în alegeri, dacă nu existau probleme de aritmetică a guvernării, dacă țara nu avea dificultăți economice și sociale majore, ce l-a determinat pe Liviu Dragnea să genereze aceste crize lipsite de noimă? Răspunsurile sunt importante pentru că explică evoluția politică prezentă și viitoare a acestei majorități investite să conducă țara până la configurarea alteia. Așadar, cauzele acestor crize sunt:
1. Dorința lui Liviu Dragnea de a ocupa funcția de prim-ministru, de neîndeplinit din cauza problemelor sale din justiție, trecute (o condamnare penală) și viitoare (un proces cu deznodământ predictibil negativ)
2. Dorința (în condițiile de mai sus) de a găsi substituenți convenabili, docili (eventual, temporari) pentru funcția dorită de el, pentru a păstra controlul, nu doar în partid, ci și în guvern (varianta Shhaideh, apoi varianta Grindeanu)
3. Dorința acestuia de a scăpa de problemele personale cu justiția (și a-și atinge scopul primar) prin modificarea legislației privind corupția (dezincriminarea abuzului în serviciu, în special).
Pentru atingerea acestor deziderate personale, Liviu Dragnea, din calitatea de lider al PSD, a sacrificat trei lucruri, decisive în politică (ce nu pot rămâne „nerăsplătite”): interesele și imaginea partidului (trecut în plan secund), buna guvernare a țării (prin ignorarea criteriului competenței în desemnarea premierului și a miniștrilor) și programul de guvernare (prin „umflarea” populistă și nerealistă a acestuia). Pe drept cuvânt se spune că în politică nu contează faptele, cât ceea ce cred oamenii despre ele. Acest evantai de „pofte personale” nu doar că a fost prost ascuns de ochii „marelui” public, dar problemele generate au fost defectuos manageriate politic, fie din pripă, fie din nepricepere, fie din îngâmfare și ignoranță, ajungând la a-și decapita propriul premier și a denunța în gura mare propria guvernare. Chestii amatoristice și aiuritoare pentru orice standard politic.
Pentru această din urmă criză (guvernamentală) se pot identifica niște cauze suplimentare, însă la fel de puțin justificabile (în ordinea interesului general):
1. Semne de nesupunere ale premierului Sorin Grindeanu și lipsa de răspuns a acestuia cu privire la ajustarea legislației anticorupție în sens favorabil liderului PSD
2. Succesul diplomatic al președintelui României (vizita în SUA, în Germania etc.), la care Liviu Dragnea nu-și putea asuma niciun merit, și al premierului Grindeanu, bine privit în Europa, de pildă, fapt ce sporea influența acestuia în plan extern, în PSD și în țară.
Escaladând acest versant periculos al politicii, fără plasă de siguranță, s-a ajuns la situații extreme, de totul sau nimic, în care sunt ignorate și încălcate interesele majore ale țării și chiar cele de partid. Suntem într-un joc periculos, unidirecțional, fără alternativă și fără punct de întoarcere, în care riscul n-a fost evaluat și evoluția este impredictibilă și scăpată de sub control.
Votarea moțiunii de cenzură, rămasă ca unic instrument al PSD de-a scăpa de propriul premier, va produce un deznodământ, dar orizontul este sumbru în toate variantele. Căci:
1. Dacă moțiunea trece, văd aproape sigură ruperea PSD, ceea ce va produce slăbirea sigură a acestuia, atât numerică, cât și ca imagine, coerență, unitate. Prin apariția alternativei, partidul devine șantajabil (cu abandonul) la cea mai mică manevră de risc. Pe de altă parte, jocul trece în mâna președintelui Iohannis, aflat chiar într-un moment bun al mandatului său
2. Dacă moțiunea nu trece, va urma decapitarea șefului partidului, cu toată cohorta de probleme și „crize” pe care un asemenea eveniment le generează. Apoi vor fi negocieri, regrupări, refacerea guvernului și a programului de guvernare
3. Nu se pot exclude alegerile anticipate, în niciuna dintre situații.
În toate cazurile, trebuie făcută o justă analiză între cauze și efecte. Între vinovății și merite. Între prejudicii și beneficii. Fără asta, facem politică degeaba cu toții.
