Politică

OPINIE. Putin câte puțin

N-am scris de ceva vreme pentru ziar și pentru că am fost ocupat cu altele (e drept), dar niciodată nu e numai de aceea, adică, dacă simți să spui ceva public cu adevărat, îți faci timp, ca pentru orice alt lucru important.

Viorel Nistor, lect. univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din UBB, Departamentul Jurnalism Viorel Nistor, lect. univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din UBB, Departamentul Jurnalism

 

 


Or, se vede treaba că eu n-am găsit acel lucru în mod specific și convingător. Sau nu mi s-a părut destul de important sau mi s-a părut inutil de scriu despre el. Sau, pur și simplu, chiar dacă l-ai găsit, îl expediezi într-o postare de rețea ca să scapi de el și de gândul urât care îl însoțește. 

 


Sigur că, la extrem, în fiecare zi ai putea scrie despre urâciunea și grozăvia războiului, de pildă (ce ne însoțește, influențează și urmărește zilnic); despre „dansul politic grotesc” (câteodată) dintre PNL și PSD (încercând să lase iluzia că se înțeleg și se ceartă deopotrivă, că se află la putere și în opoziție în același timp, că nu mai pot de grija poporului, dar cu gândul sunt la ale lor etc.); despre pedalatul în gol al opoziției, care nu-și prea găsește „loc sub soare”, nici ca prezență consistentă în spațiul public, nici ca mesaj convingător; despre poticnelile de pretutindeni din administrațiile locale, generate de prostie crasă și hoție cruntă șamd. Sigur că te-ai putea mira și de ce nu apar un partid sau partide noi, care să atragă la vot acei peste 60% dintre români care îndeobște au absentat de la alegeri. Cui îi pasă?!

Nu ascund că, vremelnic, te încearcă și gândul zădărniciei absolute de a deschide subiectul (sau gura) despre aceste subiecte. Căci răul din societate, care trebuie sesizat și criticat (acesta fiind unul din rosturile de căpătâi ale presei libere), se „deșertează” în doze mici și continue că aproape trece neobservat. Aceasta pare să fie și intenția celor de la putere, să scoată la vedere situațiile conflictuale (reale, închipuite sau scornite), socotind că, dacă nu le sunt de folos, măcar distrag/atrag atenția, și să „treacă sub radar” toate „nelegiuirile” (mari și mici) ale guvernării pentru sine, cel mai adesea, adevăratul scop al (exercitării) puterii. 


CITEȘTE ȘI

OPINIE. „Garajiada” clujeană spre final

Așadar, am văzut cum s-a (dez)umflat „gogoașa canalului Bîstroe”, iscodită de PSD (în dauna AUR) și „înfoiată” de presa interesată a face „punctaje”. Am văzut și cum se defilează și cu „pensiile speciale”, una dintre cele mai grave, mai odioase și mai nedrepte invenții politice românești: după ce că tot ei au introdus acești bani nemeritați, politicienii „se dau de ceasul morții” să arate că ar vrea să le scoată, dar că nu se mai poate sub niciun chip, chiar cu sacrificiul pierderii unor sume uriașe din PNRR. Aici ipocrizia este desăvârșită și dacă oamenii ar înțelege cu toții, iar dacă presa ar explica cum se cuvine, cu adevărat, ar da cu ei de pământ, cu alegeri cu tot. 


Pe fond însă și în surdină, continuă „sarabanda” angajărilor de partid, a plasării în funcții importante și bine remunerate a câtorva categorii de oameni: persoane străine cu totul de domeniul pe care-l manageriază, inși cu totul umili și docili ce nu ies din vorba celor care i-au pus și nulități absolute de partid care „vegetează” pe banii statului. „Pecinginea” asta am văzut că e atotcuprinzătoare, de la prim-miniștrii și miniștrii, trecând prin „însărcinați Schengen”, „boactări” la AEP sau Garda de mediu, până la tot felul de șefi și „șefuți” locali. Iar ajunși aici o întrebare e obligatorie și tulburătoare: dacă tot își pun oamenii de partid în funcții (un principiu inevitabil, acceptabil și tolerabil până la un loc) de ce nu caută oameni competenți, potriviți funcțiilor, care să facă treabă bună sau măcar onorabilă, în orice caz, să nu-i facă de rușine și să-i compromită? Partidele politice nu vor da niciodată răspuns acestei întrebări, dar există două variante: fie nu au acești oameni pregătiți, dar nici nu-i caută și nu au nevoie de ei (c-așa sunt partidele azi, triburi, găști, strânsuri de interese); fie dinadins sunt puși oameni incompatibili și incompetenți pentru a fi dirijați ușor, a nu avea pretenții, a fi schimbați cu ușurință de către „șeful de trib”; fie sunt puși de țapi ispășitori la îndemână. Așa era pe vremea lui Liviu Dragnea la PSD  și așa e și acum, la fel e la liberali și acesta pare să fie sensul adânc și trendul căderii inevitabile a politicii românești. Începând cu președintele țării, fiecare „ajuns” într-o funcție caută oameni tot mai slabi, tot mai incompetenți, tot mai docili, pe care-i plasează sub el, în scopul de a-și securiza poziția (a nu fi dat jos el însuși), pentru fidelizare, deci a fi ascultat „orbește” de supuși, sau pentru a se dispensa de ei la nevoie în orice moment. Iar pe acest „cult” al intereselor personale, de partid și de gașcă, nu mai contează deloc eficiența exercitării funcției, interesul comun, buna guvernare, rezultatele etc. Nu contează cine-i prim-ministru, nu contează cine gestionează construirea autostrăzilor, nu contează cine se ocupă de digitalizare, nu contează nimic înafara deținerii și exercitării puterii. Dacă votanții ar conștientiza asta, ar fi prăpăd!

Lipsa de rezultate e vizibilă în educație, în economie, în transporturi, în justiție, care, la vârf, a devenit un fel de „jucărie de lux” a puterii. Totul pe fondul unei prestații prezidențiale „halucinante”, ce pare, pe măsura apropierii „sorocului”, a tot scădea câte ceva!


Citiți monitorulcj.ro și pe Google News

CITEȘTE ȘI:

OPINIE. Viorel Nistor: „În cine mai cred românii”

abonare newsletter