Actualitate

Interviu cu Vlad Pop despre 6633 Arctic Ultra 2020. Tânărul clujean a participat la cursă pentru toți copii care suferă de cancer în România

După ce anul trecut a câștigat cursa de 193km la 6633, clujeanul Vlad Pop a revenit anul acesta la cursa de 620km și a alergat pentru MagiCAMP.

Vlad Pop a vorbit în cadrul unui interviu despre pregătirile pentru cursă, despre ce a simțit în timpul cursei, dar și despre momentul în care organizatorii au decis să îl scoată din concurs.

 

Cum te-ai pregătit tot anul pentru cursa aceasta și cu ce gând te-ai aliniat la start?


Pregătirea pentru cursa de 620 km a durat un an de zile și s-a desfășurat pe trei planuri. După cursa de 193 km pe care am avut șansa să o câștig în 2019 pentru copiii din tabăra MagiCAMP m-am întors la Cluj-Napoca și m-am simțit neașteptat de bine. Nu înțelegeam ce se întâmplă pentru că în general după competiții grele am o perioada în care mă dor toate și nu sunt bun de nimic. Am făcut greșeala să încep antrenamentele de crossfit în forță fără să las corpul să se odihnească și după mai puțin de o luna de zile durerea m-a imobilizat la pat. Atunci am învățat o lecție importantă și a trebuit să merg o luna de zile la kinetoterapie, masaj și refacere. Când m-am refăcut am început ușor antrenamentele de alergat și crossfit. Treptat am crescut în intensitate și durată, astfel încât să-i dau timp corpului să se obișnuiască. Deoarece am un cățel weimaraner care este un bun alergător, el a devenit partenerul meu de alergat dimineața pe distanța de 10 km. După alergarea de dimineață a urmat dușuri reci de 5-10 minute sau sesiuni de scufundări în apă cu gheață, de 3-4-5 minute, într-un butoi de 200 litri pe care l-am așezat pe balcon. După serviciu, de la 18-19, al treilea element din pregătire este antrenamentul de crossfit pentru a întării musculatura la spate, brațe și picioare  pentru distanța de 620 km. 

Primele două zile din curse au fost ale tale, ai condus de pe primul loc. Cum a fost debutul cursei?



În dimineața zilei de 28 februarie, drumul dinspre Eagle Plains către Arctic Circle a fost închis, iar organizatorii au decis să mergem 110 km în direcția opusă pentru a începe cursa. Erau -30°C cu vânt, atât de frig încât, atunci când am coborât din mașină, ochelarii mei s-au transformat în gheață și nu am putut vedea nimic. Doar câteva minute afară și am avut senzația că trupul meu este înțepat de o mie de ace. O Doamne! Este cel mai rece start din istoria cursei și acesta este doar începutul. Echipa de organizare era aproape gata. 3,2,1 ... când Martin a dat startul cursei, am alergat ca un nebun, nu pentru că vroiam să demonstrez ceva, ci pentru că îmi era frig și trebuia să mă încălzesc. În primii km corpul a început să-și intre în ritm și mușchii să se încălzească, dar gluga de la geacă pe care o aveam pe cap s-a transformat într-o peșteră de gheață. Eram în competiție doar cu mine însumi și am pornit cu același gând ca anul trecut. Să termin cursa sănătos, timpul nu conta pentru că în astfel de curse nu contează că termini primul sau ultimul. Cu toții suntem învingători.

Unde anume s-a schimbat pentru tine energia cursei și când ai simțit că lucrurile nu mai sunt chiar cum trebuie?

În primele 48 de ore nu am dormit deloc și natura mi-a oferit un spectacol de neuitat oferit de aurora boreala. În prima noapte, în drum spre James Creek, am început să am halucinații. Aurora boreală a luat forma soției mele, Raluca, apoi a mamei mele și a tatălui meu. A fost copleșitor pentru că îi simțeam alături chiar dacă erau la mii de km distanță. Dimineața când am ajuns la James Creek mi-am făcut două porții de mâncare și un termos de ceai negru pentru că punga cu furtun din spate (camel back) în care aveam ceai, mi-a înghețat în primii km de la start și nu m-am hidratat deloc. În a doua noapte aurora boreală era pe tot cerul, în toată splendoarea ei. Mă aflam pe drumul Dempster, am trecut de semnul de bun venit în Teritorile Nordice și simțeam că merg ca un om beat. Oboseala își facea prezența și am început să adorm în timp ce mergeam. Mă trezeam câțiva metri mai departe și nu imi aminteam cum am ajuns pe partea dreaptă a drumului. M-am oprit pe partea stângă a drumului, mi-am scos salteaua și m-am băgat repede în sacul de dormit îmbrăcat și încălțat. Nu știam cât de frig era și trebuia să conserv cât de mult pot căldura corpului. Ațipeam puțin, dar nu reușeam să dorm pentru că frigul mă trezea și de aceea am decis să pornesc mai departe, și să dorm în Ford Mcpherson.Scoala din Ford Mcpherson, teritoriul Yukon, a devenit pentru câteva zile checkpoint pentru 6633 Arctic Ultra. Când am ajuns acolo mi-am pus hainele la uscat, mi-am pansat rănile, am dormit 2 ore, am mâncat și am citit bilețelele primite de la copii în Poșta taberei MagiCamp pe care le-am luat cu mine pentru momentele grele. Citind fiecare rând am ajuns din nou în tabără, amintirile m-au umplut de energie și am început să plâng. Copiii din tabăra MagiCamp sunt supereroii mei, ei îmi dau putere să pun pas cu pas. Durerea lor de la chimioterapie, nu se compară cu durerea mea. Dăcă ei pot, pot și eu. Pornesc spre Yukon, râul înghețat.


Organizatorii au luat decizia să te scoată din concurs și au declarat că pentru ei a fost una dintre cele mai grele „extrageri” de acest fel. De ce au luat decizia asta și care e starea în care tu te aflai când s-a întâmplat asta? Cum a fost pentru tine momentul în care ți-au spus decizia, cum ai procesat informația?


După a patra noapte pe care am dormit-o într-o grotă de zăpadă, la -39°C și vânt cu senzație reală -57°C, pe care am săpat-o cu oala de mâncare pe marginea drumului de gheață a râului Yukon mai aveam de parcurs 80 km până la Aklavik, următorul punct de control. Nu îmi amintesc la ce km m-am oprit să dorm, câte ore am dormit, nu știam ce zi este, dar când s-a făcut lumina am ieșit din grotă. Am mâncat, m-am hidratat și am pornit la drum. Cu lăsarea serii organizatorii au observat ritmul mecanic de mers, iar când s-au apropiat cu mașina de mine nu i-am observat și nu am oprit. Chiar și când Scott, unul dintre medicii cursei, m-a oprit să vadă cum mă simt, eu nu l-am recunoscut inițial. I-am spus că sunt bine, deși eram eram într-o stare negativă, că am hainele și sacul de dormit ude de seara trecută și nu am de gând să mă opresc, mai aveam 20 km până la Aklavik unde mă aștepta un duș cald. Știam că-mi revin, am mai trecut prin starea asta. După un kilometru mergeam din nou ca un om beat pe drumul de gheață și adormeam în timp ce mergeam. M-am trezit la un moment dat pe partea dreaptă a drumului în zăpadă până la genunchi și atunci mi-am dat seama că trebuie să-mi fac din nou o grotă în zăpadă și să dorm. Am găsit un loc cu zăpadă până la brâu și am început să sap cu oala de mâncare, gândindu-mă ce bună ar fi fost lopata lăsată acasă. Nu îmi amintesc cât timp a trecut și nici nu mi-am dat seama când Martin și Scott au venit lângă mine, dar mi-au spus că trebuie să ne urcăm în mașină. După ce au pus tot echipamentul în mașină m-au urcat de brațe și pe mine. Nu înțelegeam ce se întâmplă, nici nu îmi amintesc foarte bine momentul, dar țin minte că Martin mi-a spus că au luat decizia spre binele meu, că viața mea este mai importantă. La cât de obosit eram mi-a luat câteva momente să realizez. „Asta înseamnă că … NU, nu vreau să mă scoateți din joc. VREAU înapoi, duceți-mă inapoi. NU pot să mă opresc, le-am promis copiilor MagiCAMP că nu mă opresc. NU pot să-mi încalc promisiunea”. Am început să plâng și să-i rog să mă ducă înapoi, vreau să continui. Era prea târziu, cursa s-a încheiat la 350 km.

abonare newsletter