Sport

„Mi-aș deschide un restaurant coreean”. Cristi Dulca și legătura puternică cu Asia

„Pașaport de fotbalist” cuprinde o serie de interviuri acordate de foști jucători ai echipelor de fotbal din Cluj dar care acum evoluează sau au făcut-o în trecut în țările în care ajung mai rar jucătorii de fotbal români.

Un proiect care își propune să ofere publicului larg cele mai nebănuite detalii despre cum este privit „sportul rege” pe alte continente, cât de important este el pentru suporterii de acolo comparativ cu cei de la noi, dar și au fost cele mai inedite experiențe pentru un român plecat departe de casă pentru pasiunea sa.

Monitorul de Cluj publică vineri a doua parte a interviului cu Cristi Dulca (52 de ani) despre experiența sa din Coreea de Sud. Prima parte a fost publicată în ediția de joi a ziarului dar poate fi citită și pe monitorulcj.ro.

-Mie mi s-a părut o nebunie ce ai făcut: jucasei până la 27 de ani în România, copilul tău urma să se nască peste câteva luni iar tu ai plecat singur în Coreea.

-Eram tânăr (râde n.red) Și gândește-te cum ar fi dacă ai scoate acum internetul, rețelele, tot: nu rămâi cu nimic. Veneau impresarii la meciuri să te vadă și primeai o ofertă verbală. Telefoane abia existau. Dar când ești tânăr te ia nebunia și te arunci cu capul înainte.

-Ai mai merge dacă ai primi o ofertă ca antrenor în Coreea? 

-Da, clar m-aș duce. Dar e foarte greu, la ei sunt unu-doi antrenori străini, în rest coreeni. Trebuie să ai performanțe mari ca să te duci acolo.

-E ceva ce nu ți-a plăcut în Coreea? 

-Nu știu, nu cred că este. Îți spun mai bine ce mi-a plăcut: Coreea ca țară, ca civilizație, oamenii foarte calzi, adică oamenii foarte primitori, respectuoși. Țin minte că am avut o bonă, când era Marco mic, căci soției mele, Mirela, îi era foarte greu cum eu eram plecat. Clubul ne-a pus-o la dispoziție pe fată, care ne-a ajutat tot timpul. Erau chiar lucruri frumoase.

Chiar nu-mi vine în minte un lucru care să nu-mi fi plăcut în Coreea. Distanța nu-mi plăcea, da, într-adevăr, dar și acum m-aș mai duce. Și antrenamentele. Pentru noi, europenii, e greu să ne adaptăm la stilul lor. Ei fac trei antrenamente pe zi: la 6 dimineața, la ora 11 și la 16. 

-Zi-mi un lucru pe care l-ai aduce în România din Coreea și invers.

-Uite, eu mi-aș deschide un restaurant coreean, dar cu ingredientele de acolo. Am fost în București la un restaurant coreean și nu semăna deloc mâncarea. Asta mi-ar plăcea să aduc de acolo.

-Și invers? Ce anume din România crezi că s-ar adapta bine în Coreea?

-L-aș duce pe Marco, că e născut acolo (râde n.red). Chiar nu știu, ei au de toate acolo, e totul foarte dezvoltat.

-Coreenii sunt ranchiunoși? Mă refer la acel moment când ai venit în România, a fost discuția că te-ar vrea Dinamo..

-Dacă-ți răspund la întrebare, înseamnă că sunt. Hai să zicem sensibili, nu ranchiunoși. Țin minte că eram la București, iar cei de la Dinamo au aflat că sunt în țară. Antrenor era Cornel Dinu, iar director general era domnul Berechet. El m-a întrebat dacă aș vrea să vin la Dinamo, eu i-am spus că am contract în Coreea, dar dacă pot să rezolve, eu aș veni în țară. Atât a fost. A apărut în ziare în România, cei de acolo au citit și când m-am întors m-au chemat la club.

Le-am explicat cum ți-am zis și ție: că sunt interesați de mine, e un club mare din România, dar a fost decât o discuție amicală. S-au supărat, într-adevăr, m-au întrebat dacă e ceva ce nu-mi place la ei, dar le-am explicat că nu aveam intenția să plec, mai ales că jucam. Țin minte că luam 2.000 de dolari doar că intram titular. În România aveam 25.000 pe an, ca să faci o comparație.

-Și atunci ai simțit că s-a rupt ceva?

-Mă băgau în minutul 15, minutul 30 sau la pauză doar ca să nu mai iau acei 2.000 de dolari. Iar după o perioadă chiar am vrut să plec, am mai stat 8 luni și am plecat.

-Momentul acesta cu Dinamo a fost după penalty-ul ratat?

-După, după. Poate și asta contat. Nu știu care sunt acum regulile, dar atunci niciun meci nu se termina egal, se jucau încă două reprize de 15 minute și penalty-uri. Puteam prinde 3 meciuri la rând de 120 de minute.Probabil și din cauza asta pregătirile erau foarte intense că trebuia să reziști.

Am ratat, da, dar mai rataseră vreo doi colegi înainte, eu eram printre ultimii. Nu mi-a plăcut să bat penalty, dar nu că aveam emoții. Eu am dat goluri cu capul.

-Știu că ai făcut armata. Te-a ajutat asta la disciplină? 

-Poate, nu pot să-mi dau seama. Acasă eram ținut din scurt de tata, dar era o disciplină normală până la urmă.

-Mai păstezi legătura cu cineva de acolo? 

-Nu, din păcate. Nici de Arhire, care era român, nu mai știu nimic, nu știu ce mai face.

-Crezi că dacă acum ai merge la ei la un meci, dar fără să anunți clubul, te-ar mai recunoaște cineva? 

-Probabil. Nu foarte mulți români au jucat la ei. 

-Suporterii cum erau? 

-Nu erau ca la noi. Nu aveau galerii, ei veneau la meciuri ca la spectacol. Nu veneau cu fumigene, aplaudau mult, dar era full stadionul de fiecare dată.

-Limba ai început să o înveți?

-Nu prea, mai mult vorbeam cu antrenorul secund în engleză. Dacă mergi în Spania, Italia, Germania, un-doi înveți în 4-5 luni. Dar acolo..

Uite, să-ți povestesc o fază. Ne-am dus la un supermarket, asta după ce se născuse Marco, și dintr-odată o angajată vine la mine să-mi ia copilul. Eu prima dată n-am știut ce vrea și nu i l-am dat. Apoi am înțeles ce vrea: ei îți iau copilul, îl duc într-o altă parte și se joacă cu el ca tu să îți poți face cumpărăturile în liniște. Și la restaurante era așa, nu știu de unde apăreau dar mereu era o doamnă care ținea copilul cât mâncam noi, ca să te simți tu bine.

-Ți s-a întâmplat să îți încurci colegii în vestiar? 

-Până m-am obișnuit am avut o problemă. După un timp, nu, nu sunt chiar identici. 

-Lui Marco i-ar plăcea să meargă? Că ziceai că l-ai duce.

-Sigur că i-ar plăcea în Coreea, acum vorbim de salarii de peste 500.000 de euro pe an. Cu Marco pot să-ți povestesc o chestie. La Jocurile Olimpice, când au mers la Tokyo și au jucat împotriva Coreei de Sud, au aflat coreenii că el e născut în Coreea. N-ai vrea să știi câte mesaje și câți oameni, inclusiv bona lui din 1999 l-a căutat.

Citiți monitorulcj.ro și pe Google News

CITEȘTE ȘI:

Coreea de Sud prin ochii lui Cristi Dulca: „Un salt într-o altă lume!”