Sport
Coreea de Sud prin ochii lui Cristi Dulca: „Un salt într-o altă lume!”
„Pașaport de fotbalist” cuprinde o serie de interviuri acordate de foști jucători ai echipelor de fotbal din Cluj dar care acum evoluează sau au făcut-o în trecut în țările în care ajung mai rar jucătorii de fotbal români.
Cristi Dulca a vorbit pentru Monitorul de Cluj despre experiența sa din Coreea de Sud | Foto: Ana GREAVU - monitorulcj.ro
Un proiect care își propune să ofere publicului larg cele mai nebănuite detalii despre cum este privit „sportul rege” pe alte continente, cât de important este el pentru suporterii de acolo comparativ cu cei de la noi, dar și au fost cele mai inedite experiențe pentru un român plecat departe de casă pentru pasiunea sa.
Episodul al doilea este despre Cristian Dulca, fost fotbalist și actualmente antrenor. Crescut de CFR Cluj, Dulca avea să evolueze la finalul carierei și pentru rivala din oraș, „U” Cluj, însă între cele două perioade a fost și jucătorul lui Pohang Steelers, una dintre cele mai importante echipe din Coreea de Sud.
La aproape 25 de ani distanță, l-am provocat pe Cristi să ne povestească experiența sa din „Țara dimineților liniștite”, care era diferența dintre România și Coreea la acea vreme sau care ar fi primul lucru pe care l-ar aduce în țara noastră de la 11.000 de kilometri distanță.
„Credeam că o să fiu printre cei mai buni la alergare. De fapt..”
Cristi, spune-mi care e primul lucru care îți vine în minte când te gândești la experiența din Coreea!
Hmm..(râde n.r.)
Exact ce ți-a venit acum când ai râs.
Antrenamente grele!
Mai grele decât în România?
Foarte grele, da. Nu știam ce înseamnă Coreea, mergeam pe alt continent. Schimbam fus orar, mentalitate, schimbam mâncare, stil de viață, foarte multe lucruri. Și, cum ziceam, antrenamente foarte grele. Eu credeam că, dacă merg în Coreea, o să fiu cam cel mai bun la alergare pentru că asta era una dintre calitățile mele.
Din păcate, acolo eram cam printre ultimii. Ei erau obișnuiți de mici să facă antrenamente grele. Într-un final, m-am obișnuit. Am avut mare noroc cu Olăroiu, care juca la Samsung Bluewings. Vorbeam aproape zilnic, îi ceream sfaturi. Cred că el a fost unul dintre oamenii care m-au ajutat foarte mult să mă adaptez.
I-ai tratat de sus pe coreeni? Cu un an înainte erai la Campionatul Mondial din Franța, nu te-ai gândit cumva că mergi la ei de undeva de sus?
Nu, pentru că am avut colegi care au fost și ei la un Campionat Mondial. La Pohang, unde am fost, am avut o echipă foarte bună. Aveam respect pentru ei, ei aveau respect față de mine. Dar să mă adaptez a fost foarte dificil. Cred că mi-au trebuit două-trei luni să mă adaptez cu tot ce înseamnă Coreea.
Ai plecat singur sau cu familia?
Eu m-am căsătorit în 26 decembrie 1998 și în 2 ianuarie 1999 am plecat în Coreea. Soția, care era însărcinată, a venit după vreo trei luni. Când a venit ea, eu deja aveam două cantonamente la activ, în Australia și China, îți dai seama cum mă simțeam.
Dar a fost OK, aveam contract foarte bun. Practic, de-aia ne ducem, noi, fotbaliștii: să prindem contracte bune și să avem stabilitate fotbalistică și financiară după ce ne vom lăsa. Ăsta e adevărul, căci viața noastră e cam scurtă.
După ce a venit soția, am intrat într-un ritm normal. Acolo s-a născut Marco (fotbalistul Marco Dulca, acum le Cejle n.red), băiatul meu. Clubul ne-a ajutat foarte mult, la spital ei au plătit tot.
Nu ți-a fost greu să pleci din România lăsând acasă o nevastă însărcinată?
Ușor nu-i. Ușor nu-i, dar știi de ce? Pentru că dacă ai pleca în Europa, gen Austria, Germania, Franța, Spania, în trei ore cu avionul ești acasă. Dar eu eram la 13 ore de zbor, la 11.000 de km.
A fost mai ușoară adaptarea în Coreea după ce s-a născut Marco și a venit familia acolo cu tine?
Da, lucrurile au început să meargă normal. Aveam antrenamente, apoi ieșeam cu el la plimbare. Unde stăteam noi era o zonă mai retrasă, cu parcuri, lacuri, foarte bine întreținută. Ieșeam, ne mai plimbam, mai jucam un baschet. Și multă odihnă, pentru că antrenamentele erau extrem de grele.
Acum nu știu dacă s-au mai schimbat lucrurile căci au mai venit antrenori străini, dar condițiile atunci erau la un nivel înalt.
„Acolo îți băgau glucoză, în țară luam calciu și magneziu!”
Se comparau cu ce lăsai în România?
Nu, erau peste, mult peste. Se compară cam cu ce există acum la marile cluburi în Europa. Stadioanele de acum din România le putem compara cu ce sunt acolo, dar bazele sportive, nu. Nu știu dacă au refăcut stadionul, dar în 1999 era ca al lui Real Madrid.
Încă ceva: la ei exista vitaminizare după meciuri, asta n-am povestit la multe lume. După meciuri, îți băgai glucoză intravenoasă ca să te refaci cât mai repede. Erau glucoză și tot felul de vitamine. În România luai calciu și magneziu după meci iar ei acolo îți băgau glucoză.
Îmi amintesc că am avut o o întindere de ligamente și cred că într-o lună mi-am revenit. Adică aveau aparatură, nu leacuri băbești. Era alt nivel. Nu mai țin minte exact, dar cred că aveam două terenuri de antrenament. Plus o clădire unde serveam masa, odihnă, aveam sală de jocuri, unde ne petreceam timpul liber. Pentru mine, ca jucător de fotbal care a jucat numai în România, a fost un salt într-o altă lume.
Crezi că românii când aud de Coreea au impresia că merg într-un campionat lejer?
Nu mulți rezistă, uită-te la Daniel Popa, care a stat trei sau patru luni și s-a întors. Eu nu știam în ce campionat mă duc, dar n-am ascuns asta, eu m-am hotărât atunci să plec și pentru faptul că familia noastră urma să se mărească și am zis că trebuie să fac un pas financiar spre bine.
Acesta a fost motivul principal?
Unul dintre motive, chiar dacă apoi mi-a părut rău că am pierdut contactul cu Echipa Națională. Mi-a zis Pițurcă (Victor Pițurcă, selecționerul de la acea vreme n.red) că n-are cum să mă mai cheme că nu mă poate urmări. După foarte mulți ani am regretat pasul acesta pentru că dacă mai rămâneam un an la Rapid, cum revenise Nea Mircea (Mircea Lucescu n.red) de la Inter, dacă jucam iarăși bine, poate puteam pleca într-un campionat din Europa. Eu am avut ofertă de la Karlsruher, din Germania, dar nu m-a lăsat să plec.
Acum e un regret?
Îți dai seama că pentru mine e un regret. Atunci au plecat și alții: Nanu în Olanda, Marinescu în Spania, Șumudică prin Portugalia și am zis că poate e un moment bun să plec și eu.
Partea a doua a interviului o puteți citi mâine în ediția tipărită a ziarului Monitorul de Cluj și pe www.monitorulcj.ro.
Citiți monitorulcj.ro și pe Google News
CITEȘTE ȘI:
