Social
EXCLUSIV | „Mergeam drogat la incubatorul fiului meu.” Mărturie din iadul dependenței, spusă de un membru al Narcoticilor Anonimi Cluj
A dormit în gară, a consumat până aproape de moarte, și-a mințit familia, și-a pierdut demnitatea și a ajuns să trăiască între recăderi, rușine și autodistrugere.
Lupta cu dependența, între cădere și abstinență | Imagine generată cu ajutorul AI
Astăzi, după ani de luptă cu alcoolul, marijuana, etnobotanicele și cristalul, un membru al Narcoticii Anonimi Cluj vorbește, în exclusivitate pentru monitorulcj.ro, despre copilăria care l-a frânt, căderile care l-au dus la limită și momentul în care a înțeles că, dacă nu se oprește, va sfârși fie la psihiatrie, fie în închisoare, fie în cimitir.
Dependența nu începe, de cele mai multe ori, cu drogul. Nu începe nici cu primul pahar și nici cu prima țigară fumată pe ascuns. În multe cazuri, începe mult mai devreme: într-o casă în care lipsa devine normalitate, într-o copilărie în care siguranța se rupe încet, într-un gol care nu se vede din afară, dar care roade pe dinăuntru ani la rând.
Povestea lui R., membru Narcoticii Anonimi Cluj, nu este una comodă. Nu este o poveste spusă ca să impresioneze și nici una cosmetizată pentru public. Este o mărturie crudă, directă, uneori incomodă, despre felul în care un om poate aluneca lent spre autodistrugere, în timp ce, în exterior, încearcă să pară funcțional, prezent și „în control”.
În realitate, controlul dispăruse de mult. În locul lui apăruseră minciuna, evadarea, rușinea, recăderile și sentimentul că orice durere poate fi amânată cu încă o doză, cu încă un pahar, cu încă o noapte pierdută. Dar tot acolo, în miezul prăbușirii, s-a născut și prima formă de luciditate. Nu una spectaculoasă, nu una cinematografică, ci una sfâșietoare: aceea în care a înțeles că, dacă mai continuă, nu va mai rămâne nimic din el.
CITEȘTE ȘI:
Creștere constantă a traficului de droguri în România prin rețelele de distribuție din centrele universitare: peste 3 tone de stupefiante capturate de DIICOT în 2025
Copilăria în care alcoolul era deja în casă, chiar înainte de primul consum
Valentina PRELIPCEAN: Cum a fost copilăria ta?
Copilăria mea a fost marcată, într-o mare măsură, de prezența alcoolului, chiar înainte ca eu să am primul contact direct cu consumul. Tatăl meu consuma alcool în mod ciclic. Nu era un om violent, însă dispărea de acasă cu zilele, uneori trei, patru sau chiar cinci zile, iar pentru mine, copil fiind, acea absență era foarte greu de dus. Țin minte că mama mă trimitea să-l caut, aveam vreo 12 ani, îl găseam prin restaurante sau în diverse locuri, dar nu venea niciodată cu mine acasă. Îmi dădea bani și îmi spunea să nu spun că l-am văzut. Eu mergeam înapoi și îi spuneam mamei unde este, iar când mergea ea după el, se ridica și venea acasă. Era un om pașnic, dar toată această instabilitate m-a marcat foarte tare. Nu atât prin violență, cât prin lipsă, prin nesiguranța aceea constantă și prin starea de neliniște pe care o trăiam de fiecare dată când dispărea, a declarat R., membru Narcoticii Anonimi Cluj, în exclusivitate pentru monitorulcj.ro.
V.P.: Făcea lucrurile astea doar pentru alcool?
Din ce am înțeles eu și din ce am trăit în familie, da, în primul rând pentru alcool. Nu pot spune cu certitudine dacă au existat și alte motive, nu pot afirma lucruri pe care nu le știu, dar consumul era clar cauza principală. Uneori își planifica totul, își punea la punct lucrurile de la serviciu, de acasă, tocmai ca să poată dispărea două-trei zile și să consume. Alteori părea că totul începe accidental, bea ceva cu un prieten și apoi nu se mai întorcea. Pentru mine, ca și copil, nu conta atât explicația, cât efectul: tata lipsea și noi rămâneam cu golul acela în casă, a mai spus R., membru Narcoticii Anonimi Cluj.
V.P.: Ce relație ai avut cu alcoolul în familie, dincolo de experiența cu tatăl tău?
Alcoolul era prezent peste tot și în mediul în care am crescut la țară, la străbunica mea, unde îmi petreceam multe vacanțe. Acolo era ceva aproape normalizat. Oamenii munceau de dimineața până seara, iar seara beau. În weekend, de vineri până duminică, satul părea să trăiască în jurul consumului. Am văzut acolo multă violență, am văzut bărbați care, sub influența alcoolului, își agresau familiile, soțiile, făceau scandal. Toate imaginile astea s-au așezat în mine încă din copilărie. Cumva, la început, uram substanța asta. O vedeam ca pe ceva care rupe familii, care schimbă oamenii și aduce suferință.
„Nu m-am simțit apărat”. Rana care nu se vede, dar rămâne
V.P.: Te-ai simțit iubit, protejat și ascultat când erai copil?
Protejat, într-un sens foarte limitat, poate că da, dar nu în felul în care are nevoie cu adevărat un copil. Țin minte că atunci când luam bătaie prin spatele blocului sau aveam conflicte cu alți copii, nu simțeam că pot merge la tata și că el mă va apăra. Îmi amintesc clar un episod în care am venit acasă cu nasul spart după ce mă bătusem cu doi băieți. I-am spus tatei, iar reacția lui a fost de genul: „Înseamnă că ai fost și tu de vină”. Poate că voia să-mi dea o lecție, poate voia să mă călească, dar pentru mine, atunci, sentimentul a fost că nu sunt apărat. Cât despre iubire, am simțit mereu o diferență între mine și fratele meu mai mic. Eu am fost crescut în primii ani mai mult la țară, la străbunica mea, pentru că părinții mei erau studenți la Cluj. Practic, până în clasa a cincea am crescut acolo. Când m-am întors și fratele meu deja apăruse în familie, am simțit că el este mai ocrotit, mai cocoloșit, mai iubit. Iar eu, fiind cel mare, eram mereu cel vinovat, cel care trebuia să înțeleagă, să cedeze, să fie exemplu. Pentru un copil, lucrurile astea se simt adânc.
V.P.: Există o perioadă sau un episod din copilărie care te-a marcat profund?
Da, au fost mai multe momente care au lăsat urme. Unul dintre ele a fost atunci când tatăl meu a venit beat acasă după câteva zile în care lipsise, iar mama, într-un moment de furie și neputință, a rupt un scaun de el. Repet, el nu era violent, dar tensiunea din casă ajunsese la un punct în care lucrurile explodau. Un alt moment foarte greu pentru mine a fost conflictul dintre mama mea și străbunica mea, femeia care practic m-a crescut și pe care, în mintea mea de copil, o simțeam ca pe a doua mamă. Mama îi spunea Sorina, iar eu, pentru că așa o auzeam, ajunsesem și eu să-i spun pe nume mamei mele când eram mic. Când cele două s-au certat și eu trebuia să plec la oraș cu mama, iar eu voiam să rămân la bunica, am simțit o ruptură foarte mare în interior. Nu voiam să aleg între ele. Nu voiam să fiu de partea uneia sau a celeilalte. Voiam doar să fie liniște, armonie, pace. Dar copil fiind, am fost prins emoțional între două femei importante din viața mea și asta m-a tulburat profund.
Adolescența, fuga spre margine și primele cercuri de risc
V.P.: Cum a fost adolescența ta?
În adolescență, deja intrasem într-o altă etapă. Eram la Beclean și începusem să mă formez ca adolescent cu nevoia aceea foarte mare de apartenență și de evadare. Mama mea era profesoară, iar eu eram genul de elev care învăța bine, de 9 și 10, dar în același timp îmi plăcea foarte mult distracția, libertatea, anturajul. Eram atras de muzica rap, de tot ce însemna spirit de revoltă, de grupurile acelea de băieți care stăteau nopțile afară, prin parc, cu glugi, cu muzică, cu povești. De multe ori mi se reproșa acasă că, având un anumit statut familial, ar trebui să stau cu alți copii, cu cei „potriviți”, dar eu mă simțeam mult mai bine între oameni care veneau din familii grele, defavorizate, cu probleme. Aveam o curiozitate reală pentru viața lor, pentru poveștile lor, pentru felul lor de a vedea lumea. Mă simțeam mai viu acolo decât într-un mediu rigid sau pretențios.
V.P.: De ce crezi că te simțeai mai bine în acel cerc?
Pentru că acolo simțeam autenticitate. Îmi plăcea să stau de vorbă cu un om al străzii, cu un om căzut, cu un om cu o poveste grea, poate mai mult decât cu cineva dintr-o clasă socială considerată „bună”. Îi ascultam, eram curios, voiam să înțeleg cum au ajuns acolo, ce gândesc, cum trăiesc. Țin minte inclusiv un om care fusese doctor și ajunsese să trăiască pe stradă. Mă fascinau poveștile lui. La țară, la fel, stăteam foarte mult cu oameni simpli, care aveau puține clase, dar multă viață în spate. Pentru mine, contactul acesta cu marginea societății a fost mereu puternic. Acolo simțeam că există adevăr brut, nu aparență.
Prima băutură, primul joint și începutul prăbușirii
V.P.: Cum a fost primul contact cu alcoolul și cu drogurile?
Primul contact real a fost într-o vacanță, prin clasa a noua, la Bistrița. Era o ieșire banală, în spatele blocului, cu băieți, cu muzică rap la casetofon, cum era pe vremea aceea, cu bere la PET și cu atmosfera aia de gașcă. Acolo au circulat și câteva jointuri de marijuana. Practic, prima mea interacțiune a fost în același timp și cu alcoolul, și cu marijuana. Încă de la primul contact mi s-a tăiat filmul. Nu mai știu exact cum am ajuns acasă la bunica. Știu doar că m-a dus cineva. Și, uitându-mă în urmă, pot spune că eu nu am știut niciodată să beau „cu măsură”. Aproape de fiecare dată când beam, o făceam până la ruperea filmului sau până la limita la care a doua zi abia îmi mai aminteam ce făcusem. Nu a existat, pentru mine, acel consum controlat sau liniștit. De la început a fost exces.
V.P.: Când ai realizat că nu mai e doar experiment, ci o problemă?
Cred că după vreo trei ani de consum am început să conștientizez că este mai mult decât o joacă sau o experimentare. Îmi plăceau foarte mult discotecile de la țară, căminele culturale, tot acel univers în care puteai să te pierzi cu ușurință. Acolo am început și viața sexuală, tot în cercurile acelea, și tot acolo s-a consolidat tiparul de consum. La un moment dat, vedeam clar că nu mă opresc la un pahar, că mă duc până la inconștiență, dar nu acceptam asta. Îmi spuneam că sunt tânăr, că mai am timp, că nu e grav. De fapt, vedeam problema, dar nu voiam să-i spun pe nume. În perioada aceea, tatăl meu devenise deja abstinent de câțiva ani și îmi spunea că am un caracter dependent. Eu mă revoltam și mă comparam cu fratele meu, care putea bea o bere și să se oprească. Eu nu puteam. La mine, un pahar era prea mult și o mie erau prea puține. Tocmai de aceea, încă din clasa a XI-a am ajuns să frecventez grupuri de sprijin, chiar dacă drumul meu până la asumare a fost mult mai lung, ne-a mai spus R.
Minciuna, manipularea și pierderea de sine
V.P.: Cum te-a schimbat consumul?
Schimbările se vedeau mai ales în timpul consumului și în tot ceea ce făceam ca să pot consuma. Eu m-am considerat mereu un om direct, transparent, un om căruia nu-i place minciuna. Și totuși, când dependența a început să crească, mai ales odată cu apariția marijuanei, am început să mint, să manipulez, să fac combinații, să „mă descurc” doar ca să-mi satisfac dorința de a consuma. Acolo am văzut cât de mult te poate deforma dependența. Nu te mai recunoști. Ajungi să faci lucruri care nu sunt în acord cu valorile tale, doar pentru că nevoia de a consuma devine mai puternică decât rușinea, decât principiile, decât bunul-simț.
V.P.: Cum îți justificai consumul în fața ta și a celorlalți?
Îl justificam în toate felurile posibile. Uneori exista un motiv real: nu puteam să-mi gestionez emoțiile, fie că era vorba de prea multă fericire, de furie, de frustrare, de neputință. Evadam din realitate în alcool sau droguri pentru că nu știam ce să fac cu ceea ce simțeam. Alteori, însă, justificările erau ridicole. Îmi spuneam că am muncit toată săptămâna și merit să mă relaxez în weekend. Sau găseam tot felul de pretexte absurde când mă întreba cineva de ce am băut sau de ce m-am drogat. Îmi construisem un mecanism prin care orice devenea motiv de consum. În realitate, multe dintre aceste explicații erau doar minciuni pe care mi le spuneam ca să nu mă confrunt cu adevărul: beam și consumam pentru că nu puteam să-mi gestionez viața interioară, R., membru Narcoticii Anonimi Cluj.
V.P.: Ce emoții te împingeau cel mai mult spre consum?
De cele mai multe ori, era vorba de emoții născute din certuri, din sentimentul că nu sunt înțeles, din frustrarea că nu pot să mă impun sau că nu mi se dă dreptate. Nu eram o persoană violentă, dar ridicam tonul, mă inflamam, apoi mă retrăgeam. Numai că nu mă retrăgeam sănătos, ci în abuz de substanțe. Alții poate țin în ei, eu refulam prin alcool, droguri, excese, destrăbălare. Problema nu dispărea niciodată. Rămânea acolo, doar că eu mă întorceam la ea mai distrus, mai obosit, mai mahmur și cu și mai multă suferință. Evadarea aceea nu rezolva nimic, doar adâncea totul.
Permis pierdut, mașină făcută praf, stima de sine făcută bucăți
V.P.: Ce ai pierdut din cauza dependenței?
Material, am pierdut permisul de conducere, am pierdut o mașină, un Audi A3 cu cutie automată. Dar adevărul e că pierderile cele mai mari nu au fost cele materiale. Mi-am pierdut stima de sine. Mi-am pierdut încrederea în mine. Mi-am pierdut o parte din demnitate, din cauza comportamentului adictiv și a lucrurilor pe care ajunsesem să le fac. Mașina, de exemplu, nu am vândut-o ca să cumpăr substanțe. Am ajuns să o dau la dezmembrări după un accident grav. A fost un moment în care aș fi putut să mor. Un stâlp a căzut pe mașină și, dacă ar fi căzut cu doar câțiva centimetri mai spre locul șoferului, probabil nu mai eram astăzi aici. Când te uiți în urmă și vezi cât de aproape ai fost de moarte, începi să înțelegi mai bine dimensiunea reală a dependenței.
V.P.: Ai spus că drogurile și alcoolul au fost, la un moment dat, „o cârjă”. Ce ai vrut să spui prin asta?
Știu că poate suna ciudat, dar pentru mine, într-o anumită etapă, drogurile și alcoolul au funcționat ca o cârjă. Nu spun asta ca să le scuz, ci ca să explic sincer cum le-am perceput atunci. În momentele în care nu știam cum să duc anumite dureri, frustrări sau goluri, ele m-au ajutat să trec peste, chiar dacă într-un mod distructiv. Au fost o soluție greșită, dar au fost soluția la care am apelat când nu aveam alte instrumente. Îmi asum toate greșelile, toate eșecurile, tot răul făcut, dar dacă mă uit onest la trecut, trebuie să recunosc că, în anumite momente, am simțit că mă țin pe picioare. Problema este că o cârjă de genul acesta, dacă o folosești prea mult, ajunge să te distrugă, a declarat R., membru Narcoticii Anonimi Cluj, pentru monitorulcj.ro.
V.P.: Poți da un exemplu concret?
Da. Un exemplu foarte clar este divorțul. După ce am divorțat, la 23 de ani, și am rămas cu o fetiță de un an și șase luni, am simțit că lumea mea se prăbușește. Nu mai vedeam nimic bun în față. Vedeam totul în negru. Mă întrebam cine se va mai uita la mine, ce relații voi mai putea avea, ce sens mai are ceva. În plus, renunțasem și la o facultate. Simțeam că am eșuat. Nu mai găseam rostul și am început să mă refugiez tot mai mult în plăceri și în consum. În perioada aceea am ajuns să fumez marijuana zi de zi, mai ales în ultimii doi ani ai acelei etape, și bineînțeles că alcoolul mergea în paralel. Atunci, pentru mine, marijuana a devenit principalul refugiu. Mult mai târziu au apărut și drogurile de mare risc, a declarat R., membru Narcoticii Anonimi Cluj, pentru monitorulcj.ro.
Etnobotanice, halucinații și colțul din bucătărie din care nu mai putea ieși
V.P.: Ai avut experiențe grave cu substanțele?
Da, am avut episoade foarte urâte. Cu etnobotanicele, de exemplu, am consumat de puține ori în viață, poate de trei-patru ori, dar toate au fost groaznice. Țin minte un episod într-o pădure de lângă Beclean. Eram cu mașina, împreună cu alte persoane, două mașini de băieți și fete. La un moment dat am tras prea mult dintr-un joint cu etnobotanice și, din ce mi s-a povestit după, am început să urlu, să rag, să mă țin de ușa mașinii, apoi am căzut. Eu nu-mi amintesc mare lucru. Știu doar că m-am trezit după vreo 45 de minute, singur, pe un pământ uscat, cu o senzație aproape halucinantă, ca și cum eram într-un peisaj străin, ars, și auzeam sunete ciudate. Când mi-am revenit, ceilalți dispăruseră de spaimă. Fuseseră atât de speriați de reacția mea, încât fugiseră. Altă experiență a fost în apartament, în Florești, când, sub efectul etnobotanicelor, nu mai puteam să ies din colțul blatului de bucătărie. Pare absurd când povestești lucid, dar atunci eu chiar nu mai puteam concepe mișcarea simplă de a face un pas la stânga sau la dreapta. Vedeam doar colțul și simțeam că sunt blocat acolo. Urlam la un prieten care nici el nu mai era capabil să mă ajute. A fost un scurtcircuit total în creier. O nebunie curată, a declarat R., membru Narcoticii Anonimi Cluj.
V.P.: Cum au apărut drogurile de mare risc în viața ta?
Mai târziu, undeva în ultimii ani, a apărut cristalul, combinat cu alcoolul. Și, la momentul respectiv, în mintea mea bolnavă de dependent, am crezut că am găsit „rețeta perfectă”. Spun asta tocmai ca să se înțeleagă cât de înșelătoare este dependența. Ajungi să crezi că ai descoperit combinația ideală, ceva care te face să funcționezi, să te simți bine, să uiți, să te ridici. În realitate, nu găsești nicio rețetă perfectă. Găsești doar o formă nouă și mai periculoasă de autodistrugere, a declarat R., membru Narcoticii Anonimi Cluj.
„Mergeam când beat, când tras, la incubator”. Punctul în care totul s-a rupt
V.P.: Care a fost cel mai jos punct al vieții tale în contextul alcoolului și al drogurilor?
Cel mai jos punct al vieții mele a fost, paradoxal, exact același moment care m-a împins să mă opresc. A fost perioada în care s-a născut fiul meu. S-a născut prematur și a stat la incubator, iar soția mea era internată cu el în spital. Eu, în loc să fiu acolo cu mintea clară și cu toată ființa mea prezentă, mergeam când beat, când drogat, iar uneori trăgeam după ce beam doar ca să par treaz, ca să pot da impresia că sunt cât de cât funcțional. Îmi amintesc că l-am ținut în brațe de două ori și că, la un moment dat, am întrebat direct dacă va trăi, iar medicul mi-a spus că nu poate spune sigur. Acolo s-a rupt ceva în mine. În loc să mă mobilizez sănătos, m-am dus și mai adânc în evadare. M-am aruncat și mai tare în alcool și droguri, consumam și cu prieteni, dar și singur, închis în casă sau cine știe pe unde. Ajunsesem să petrec nopți întregi prin săli de jocuri de noroc, nu pentru că jucam, ci pentru că în băile de acolo îmi puteam prepara cristalul și îl puteam priză fără să mă vadă nimeni. Acela a fost fundul sacului meu. Atunci mi-am promis că, dacă fiul meu trăiește, eu trebuie să mă opresc. Chiar dacă aveam deja un regret uriaș că îl văzusem în starea aceea, că îl luasem în brațe fiind distrus pe dinăuntru, acel moment a fost cel care m-a obligat să mă uit în față la ce devenisem, a declarat R., membru Narcoticii Anonimi Cluj.
Dat afară din casă, dormind prin gară și pe la prieteni
V.P.: Cum s-a produs, concret, oprirea din consum?
După acel episod, am revenit în Narcoticii Anonimi și am încercat să mă agăț de orice formă de ajutor. Oprirea nu a fost însă un proces liniar sau ideal. Am avut mai multe recăderi, cred că vreo trei, și mi-a luat cam jumătate de an până să ajung cu adevărat la abstinență. Între timp, copilul ajunsese deja acasă, iar eu am fost dat afară din casă. Atunci s-a aplicat față de mine ceea ce mulți numesc „iubire dură”. Tatăl meu a încetat să mă mai alimenteze financiar, soția mea m-a scos din casă, iar eu am ajuns să dorm pe la prieteni, drogat, beat, uneori prin gară. Țin minte foarte clar cum dormeam în sala de așteptare și au venit jandarmii. M-au văzut îmbrăcat altfel decât oamenii străzii de lângă mine și m-au întrebat ce caut acolo. Mi-au spus că pot sta puțin să mă odihnesc, dar să nu mă întind pe două bănci, să nu atrag atenția. Acolo a fost un moment de luciditate brutală. Mi-am spus că, dacă mai continui, nu o să mai pot ieși niciodată. Până atunci pierdusem deja foarte multe, dar atunci am simțit că îmi pierd și ultimul rest de omenie, a declarat R., membru Narcoticii Anonimi Cluj.
Soția în spital, copilul între viață și moarte, el dispărut
V.P.: Cum au fost afectate relațiile tale de consum?
Relațiile mele au fost profund afectate, chiar dacă, uneori, eu încercam să cosmetizez totul. Aveam perioade în care consumam o dată la trei săptămâni sau o lună, dar când începeam, ținea trei-patru zile. Între aceste episoade încercam să fac totul să pară frumos, să fiu prezent, să repar, să compensez, să las impresia că lucrurile sunt în regulă. Numai că în mintea mea, chiar și în acele perioade aparent liniștite, eu deja îmi planificam următoarea escapadă. Nu eram niciodată cu adevărat acolo. Trăiam cu gândul la următorul consum. În jurul meu, toți sufereau. Tatăl meu nu mai știa ce să facă cu mine și ajunsese să spună că sunt ca el. Uneori m-am gândit că, dacă în vremea lui ar fi existat accesul la droguri care există astăzi, poate s-ar fi luptat și el cu ele, nu doar cu alcoolul. Cu soția mea, relația a devenit extrem de ambiguă și dureroasă. Ea voia să plece, să divorțeze, și chiar și acum îmi spune că există lucruri peste care nu poate trece. Episodul cu nașterea fiului nostru a lăsat urme adânci. Ea era în spital, plângea, trăia spaima aceea cumplită pentru copil, iar eu nu eram de găsit. Eu încercam, mai târziu, să explic că era felul meu bolnav de a evada, de a fugi de bulversare, de suferință, de neputință. Dar, sincer, o înțeleg. Pentru că dacă te pui în locul ei, e groaznic să fii singură în spital cu un copil între viață și moarte și să nu știi dacă soțul tău e viu, mort, beat sau drogat pe undeva. Uneori mă gândesc că nici eu nu știu dacă aș fi putut trăi lângă un om ca mine, așa cum eram atunci, a declarat R., membru Narcoticii Anonimi Cluj, pentru monitorulcj.ro.
V.P.: Ai remușcări pentru acea perioadă?
Da, am remușcări și nu doar legate de episodul cu soția și copilul meu, ci față de tot parcursul vieții mele. Sunt lucruri pe care încă lucrez să le iert, lucruri pentru care încă îmi cer iertare, și altora, și mie însumi. Mi-am dat seama că uneori îmi este mai ușor să mă apropii de ideea de a mă ierta pe mine atunci când simt că și ceilalți m-au iertat sau că măcar au început să mă înțeleagă. Dar procesul acesta nu este simplu. Sunt momente în care încă simt că mai am foarte multe de reparat. Cu siguranță mai am. Totuși, astăzi relațiile mele sunt foarte bune. Cu soția mea lucrurile s-au așezat mult mai bine, chiar dacă rănile nu dispar complet. Ea îmi spune uneori în glumă dacă nu cumva am devenit dependent și de grupurile de recuperare, pentru că merg de trei-patru ori pe săptămână. Dar, de fapt, acolo e locul unde mă eliberez, unde mă așez, unde nu mai fug. Iar cu tatăl meu am ajuns într-un punct în care, înainte de toate, îmi este prieten. Relația noastră este astăzi una foarte bună, a declarat R., membru Narcoticii Anonimi Cluj.
Șase ani curat, patru ani de recădere, apoi iar lupta de la zero
V.P.: Cine te-a împins spre Narcoticii Anonimi și spre ajutor?
Prima dată am fost împins spre grupurile de sprijin de tatăl meu. Încă din clasa a XI-a ajunsesem, cumva forțat de el, prin astfel de întâlniri. Numai că pe atunci priveam totul foarte superficial. Eu eram licean, mă uitam la oamenii de acolo și îmi spuneam: „Da, ei s-au lăsat, dar eu mai am timp, trebuie să-mi trăiesc viața”. Nu făceam pașii cum trebuie, nu mă implicam sincer, nu aveam acea asumare interioară. Poate aveam oameni care încercau să mă ghideze, dar eu nu eram cu adevărat acolo. A doua oară, însă, lucrurile au fost diferite. Atunci a venit din mine. Am mai avut în trecut o abstinență de șase ani, dar după aceea am avut o recădere lungă, de patru ani, un consum ciclic, în care nu a mai fost vorba doar de alcool și iarbă, ci au intrat în ecuație și drogurile mult mai grele, mai ales cristalul. Atunci n-a mai fost nimic superficial. Atunci am înțeles că, dacă nu cer ajutor cu adevărat, mă termin, a declarat R., membru Narcoticii Anonimi Cluj, pentru monitorulcj.ro.
V.P.: Cum ai ajuns la cristal și ce simțeai atunci?
Cristalul a venit într-o etapă în care marijuana nu-mi mai oferea ceea ce căutam. Stările erau complet diferite. Marijuana îmi dădea liniștea aceea falsă, starea de amorțire, de calm artificial, pe când cristalul îmi dădea euforia aceea nebună, senzația că sparg munții, că pot orice, că sunt invincibil. Nu mai simțeam oboseală, nu mai dormeam nopți la rând și totuși funcționam. Lucram ture de noapte și, în capul meu, eram un fel de supererou. Numai că era o minciună. Era o euforie toxică, care mă rupea tot mai tare de realitate. La un moment dat, am început să le combin: alcool, marijuana, cristal, tării. Am ajuns la un exces care putea foarte ușor să mă omoare, a declarat R., membru Narcoticii Anonimi Cluj, pentru monitorulcj.ro.
Overdose, spume la gură și senzația că a trecut prin moarte
V.P.: Ai trecut printr-un overdose?
Da, am trecut printr-un episod care, uitându-mă în urmă, a fost foarte aproape de moarte. Eram pe balcon, cu un prieten, după ce combinasem în exces alcool tare, cristal și marijuana. La un moment dat, am simțit efectiv cum curge apă pe mine, ca și cum cineva mi-ar fi dat drumul la duș direct pe corp. Aveam senzația fizică a apei pe piele, după care am leșinat. Am făcut spume la gură și am rămas inconștient câteva minute. Prietenul meu mi-a luat pulsul și mi-a spus după aceea că nu-l mai simțea. Intrase în panică, nu știa dacă am murit sau dacă îmi revin. Eu, în tot timpul acesta, trăiam o senzație pe care cu greu o pot descrie. Nu știu dacă am fost mort, aproape mort sau pur și simplu într-o stare extremă a creierului, dar ceea ce am „văzut” a fost un alb total. Un alb orbitor, imaculat, ca lumina aceea violentă care se reflectă în zăpadă când este soare puternic și te dor ochii dacă te uiți. Cam așa era totul în jurul meu. Și, în mod straniu, auzeam ce se petrece în jur, îl auzeam pe prietenul meu panicat, dar eu nu puteam reacționa. Eram într-o pace ciudată. Chiar el mi-a spus că după ce am leșinat aveam un zâmbet pe față. Nu știu nici acum ce a fost exact, dar știu că am fost extrem de aproape să nu mă mai întorc, a declarat R., membru Narcoticii Anonimi Cluj.
„Nu mai conta nimic”. Când dependența îți înghite și logica, și rușinea
V.P.: Ce fel de om ai devenit în perioada de consum?
Am devenit un om irațional. Pentru mine, perioada aceea poate fi rezumată foarte bine prin ideea de a face același lucru la nesfârșit și de a aștepta un rezultat diferit. Făceam prostii pe care astăzi, lucid, le privesc cu șoc. Ajunsesem să îmi ascund plicul cu cristal în locuri degradante, doar ca să nu fie descoperit de familie, de soție sau de copiii mei. Am făcut drumuri absurde, am dat sume mari de bani pe transport doar ca să cumpăr substanță „mai bună”, fără să mă mai intereseze apoi cum mă întorc acasă, dacă mai am bani, dacă mai am minte, dacă mai am demnitate. În momentul în care substanța ajungea în sângele meu, nu mai conta nimic. Absolut nimic. Toată logica dispărea. Rămânea doar nevoia, foamea, obsesia, a declarat R., membru Narcoticii Anonimi Cluj.
Copiii, canapeaua, joaca și miracolul prezenței
V.P.: Există și lucruri frumoase după consum, în abstinență?
Da, și tocmai ele îmi confirmă cât de absent eram înainte. Astăzi, cele mai frumoase lucruri sunt, aparent, cele mai simple: momentele în care stau cu copiii mei seara, ne jucăm, ne trântim pe canapea, râdem, glumim, ies cu fiul meu în parc, mă prostesc cu ei, sunt acolo cu adevărat. Lucrurile acestea, care pentru mulți par banale, pentru mine sunt extraordinare. Pentru că înainte, chiar dacă eram fizic lângă familie, eu eram absent. Nu eram prezent. Eram în altă parte, cu mintea, cu sufletul, cu nevoia de consum, cu planurile mele de evadare. Astăzi mă bucur de prezență. Și pentru mine asta e una dintre cele mai mari minuni ale abstinenței, a declarat R., membru Narcoticii Anonimi Cluj.
V.P.: Ce te ajută să rămâi curat?
Pe mine mă ajută foarte mult grupurile de terapie și programul în 12 pași. Dar, dincolo de asta, mă ajută faptul că nu uit niciodată că sunt bolnav. Eu privesc dependența ca pe o boală. Așa cum un om cu diabet are nevoie de insulină sau un om cu o boală gravă are nevoie de tratament ca să țină boala sub control, pentru mine tratamentul este această decizie zilnică: astăzi nu consum. Nu mă gândesc la o viață întreagă, nu mă gândesc la zece ani, la douăzeci de ani. Mă trezesc dimineața și spun: sunt R., sunt dependent și astăzi nu consum, orice ar fi. Au fost momente, mai ales la începutul abstinenței, când îmi spuneam: mâine mă fac praf, mâine beau, mâine trag, dar azi nu. Și a doua zi spuneam același lucru. Și așa s-au adunat zilele. Înainte, în consum, amânam mereu momentul în care să mă las — de luni, de mâine, de săptămâna viitoare. În abstinență am folosit exact logica inversă: mâine poate, dar azi nu. Și, astfel, azi s-a făcut o lună, o lună s-a făcut un an, iar timpul a început să lucreze pentru mine, a declarat R., membru Narcoticii Anonimi Cluj.
Mesajul pentru copilul care a fost și pentru dependentul care încă nu cere ajutor
V.P.: Dacă te-ai putea întoarce la tine, copil fiind, ce ți-ai spune?
Cred că i-aș spune că are în el un gol pe care nu trebuie să încerce să-l umple cu distracție, cu alcool, cu droguri, cu femei, cu validare din exterior. Eu multă vreme am căutat să umplu acel gol prin tot felul de lucruri care doar îl adânceau. Astăzi cred că i-aș spune copilului de atunci să ofere iubire în loc să cerșească iubire, să nu mai caute cu disperare validare, confirmare, atenție. După foarte mult timp am ajuns să înțeleg ceva ce mie mi se pare esențial: poate că nu avem nevoie atât de mult să fim iubiți, cât avem nevoie să iubim. În momentul în care ai pe cineva căruia să-i oferi iubire în mod real, acolo se întâmplă ceva vindecător. În momentul în care dăruiești, găsești și ceea ce căutai, a declarat R., membru Narcoticii Anonimi Cluj.
V.P.: Ce i-ai spune unui dependent care nu reușește să iasă din cercul ăsta?
Aici lucrurile sunt sensibile, pentru că adevărul e dur. Dacă vorbim despre un dependent real, eu nu cred că se poate opri singur doar din voință. Voința, la un moment dat, dispare. E ca și cum i-ai spune unui om cu febră mare să-și scadă temperatura prin simplă voință. Nu funcționează așa. Trebuie să ceară ajutor. Problema este că foarte mulți nu cer ajutorul până nu ajung la fundul sacului, până nu îi doare cu adevărat. De aceea, din experiența mea, un dependent nu se oprește pentru că i s-a spus frumos sau pentru că i-au explicat alții că e rău. Se oprește abia când ajunge într-un punct în care nu mai poate, în care e terminat, în care suferința devine insuportabilă și în care vrea el, cu adevărat, să se oprească. Eu am întâlnit și părinți care merg, disperați, să ceară ajutor pentru copiii lor, dar dacă acel copil sau acel tânăr nu vrea încă, nu e pregătit, nu a ajuns el însuși la acel prag, foarte greu se schimbă ceva. Din păcate, dependența e o boală care are doar câteva finaluri posibile: psihiatrie, închisoare, moarte sau, în cel mai bun caz, abstinență prin ajutor real și asumat. De aceea, mesajul meu nu este unul romantic. Este unul foarte direct: nu te baza pe iluzia că vei controla totul sau că te vei opri când vei vrea. Caută ajutor cât încă mai poți. Pentru că, dacă aștepți prea mult, s-ar putea să nu mai ai când, a declarat R., membru Narcoticii Anonimi Cluj.
CITEȘTE ȘI:
Consumul de droguri a explodat în România. Cel puţin un milion de persoane au consumat droguri.
„Fiecare zi în care rămân curat este o victorie”
V.P.: Cum te prezinți astăzi?
Mă numesc R., am 39 de ani și sunt abstinent. Spun uneori „reabstinent”, pentru că am mai avut în trecut o perioadă lungă de abstinență, de aproximativ șase ani, iar apoi am recăzut. Astăzi sunt abstinent de un an, opt luni și 18 zile. Pentru mine, fiecare zi contează și fiecare zi în care rămân curat este o victorie pe care nu o mai iau niciodată de-a gata, a declarat R., membru Narcoticii Anonimi Cluj, în exclusivitate pentru monitorulcj.ro.
Un interviu despre dependență, dar și despre ce rămâne după ea
Mărturia lui R. nu este doar despre droguri, alcool sau recădere. Este, poate mai ales, despre rușine, neputință, familie, absență și încercarea dificilă de a reconstrui ceea ce ai distrus chiar tu. În spatele fiecărei dependențe există, de multe ori, o istorie mai veche decât consumul în sine: o lipsă, o traumă, o fugă, un gol care cere ceva și primește, în schimb, o otravă.
Astăzi, el vorbește deschis despre toate aceste lucruri nu pentru a se victimiza, ci pentru că știe că tăcerea nu salvează pe nimeni. Iar uneori, o mărturie spusă fără mască poate ajunge exact acolo unde trebuie: la un om care încă minte că „are control”, la o familie care nu mai știe ce să facă, la cineva care încă mai crede că se poate opri singur oricând.
În realitate, după cum spune chiar el, dependența nu negociază. Ia. Rupe. Umilește. Și, dacă nu este oprită la timp, înghite tot.
Dar există și cealaltă parte a poveștii. Nu una simplă, nu una curată, nu una fără recăderi sau răni. Ci una în care omul se ridică zi după zi și spune doar atât: astăzi nu consum.
Citiți monitorulcj.ro și pe Google News
CITEȘTE ȘI:
