TIFF
Filme care șochează, împing limitele și emoționează. Competițiile oficiale TIFF.25!
Cineaști aflați la primul sau al doilea lungmetraj din carieră concurează pentru trofeele competițiilor internaționale ale celei de-a 25-a ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania, care se desfășoară la Cluj-Napoca între 12 și 21 iunie.
În filmul „Truly Naked” nuditatea și sexualitatea sunt tratate ca ceva normal, lipsit de tabu | Foto: TIFF
12 titluri se află în cursa pentru Trofeul Transilvania și celelalte premii ale Competiției Oficiale, în timp ce alte 10 producții își vor disputa premiul Competiției What’s Up Doc?
„Competiția de anul acesta este un mix la fel de polarizant ca realitatea de astăzi. Minimalism alb-negru si exces de sânge și culori psihedelice. Povești adevărate sau născociri dintre cele mai fanteziste. Flirt cu filmul de gen sau orgie cu mai multe genuri deodată. Eroi și anti-eroi. Drum drept sau bandă Moebius. Satiră politică și porno balamuc. Tați absenți și mame excentrice. Sau viceversa. Imaginați-vă acum un soi de joc Jenga în care fiecare film e o piesă. De rezistență. Împreună, stau în picioare, deși instabilitatea e asfixiantă. Fără oricare dintre ele, structura s-ar nărui”, spune Mihai Chirilov, director artistic TIFF.
Un cuplu inventează o boală terminală pentru a câștiga bani. Succesul crește odată cu lăcomia, iar finalul nu iartă pe nimeni. Titrat ca un horror capitalist, cu influențe coreene și lipsit de orice compromis, „Sicko” este un tur de forță expansiv al debutantului Aitore Zholdaskali și e deja blockbuster în Kazakhstan. Tot un thriller, de această dată între patru pereți și în vâna lui Lanthimos, este și „Aici mă simt acasă” (Feels Like Home, r. Gábor Holtai), debutul maghiar premiat la Sitges, care transformă familia în lichidul amniotic necesar pentru a naște un individ. Cu forța.
Vincent Maël Cardona revine după „Magnetic Beats” (TIFF 2022) cu „Regele Soare” (Le Roi Soleil, Franța), un amestec sofisticat și high concept de heist movie și slasher în jurul unui bilet de loto câștigător, unde patima avuției duce povestea spre un deznodământ surprinzător.
Din Thailanda, „O fantomă utilă” (A Useful Ghost, r. Ratchapoom Boonbunchachoke) propune o poveste la fel de neobișnuită: o logodnică revenită sub forma unui aspirator roșu vorbitor. Un film zănatec și nonconformist despre iubire și nedreptăți care cer să fie reparate, indiferent de formă.
„Lionel”, debutul regizorului spaniol Carlos Saiz, e un experiment atât în fața camerei, cât și în spatele ei, pe un scenariu de road movie care nu le-a fost arătat niciodată actorilor (familie reală), dar care dezvelește și universalizează emoționant relația dintre un tată și un fiu. Realitatea din spatele ficțiunii se face simțită și în „Se face zi” (The Night Is Fading Away), debutul regizorilor argentinieni Ramiro Sonzini și Ezequiel Salinas – o fabulă cinefilă dulce-amară în care un proiecționist își pierde casa și jobul și se mută ca paznic de noapte în cinematograful pe cale de renovare, punând bazele unei comunități atipice de iubitori de filme vechi.
„Gol-goluț” (Truly Naked, Olanda), debutul regizoarei Muriel d'Ansembourg, este un coming-of-age curajos, în care sexul și goliciunea sunt normalitate, iar întrebarea devine dacă hainele au vreun rol în ați deschide cu adevărat sufletul. Tot coming-of-age, dar cu focus pe o școală de tinere care se pregătesc să devină sirene profesioniste, este „Titanic Ocean” (r. Konstantina Kotzamani, Grecia), singurul film în coproducție cu România din line-up, cu premiera la Cannes anul acesta. Aici veșmintele contribuie la fantezie, iar transformarea e forțată de o lume care s-a învățat să ceară mereu schimbare.
În „Butterfly” (r. Itonje Søimer Guttormsen, Norvegia), schimbarea e forțată de autocunoaștere, această monedă de schimb contemporană, pe fondul căreia două surori trebuie să negocieze umbra și moștenirea emoțională a unei mame-guru. „Umbra tatălui meu” (My Father’s Shadow), debutul anglo-nigerian al lui Akinola Davies Jr., este un vis-amintire ce vorbește mai clar ca orice înregistrare despre un moment de turnură politică și cum reverberează el în viața unei familii.
Filme venite direct de la Berlinală
Inspirat de un tragic caz real, „Tatăl nostru” (Our Father, r. Goran Stankovic) explorează cultul figurii paterne surogat dintr-o mănăstire sârbească pentru toxicomani și dificultatea de a-l deconstrui în strania lui complexitate atunci când binele se face prin rău. Și tot o poveste adevărată stă la baza „Hangarului roșu” (The Red Hangar, Chile, r. Juan Pablo Sallato), venit direct de la Berlinală - un thriller latino-american tensionat despre onoare și datorie în timpul loviturii de stat a lui Pinochet, construit admirabil cu resurse minimale.
Competiția What’s Up, Doc?
Este al cincilea an în care secțiunea What’s Up Doc? are o competiție dedicată în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania, iar cele 10 titluri alese propun o diversitate caleidoscopică de genuri: pe lângă formatul clasic, selecția mai include o animație cu coioți, un poem-hibrid, o mostră impecabilă de jurnalism sau o serie ludică de B-movies.
„Deși traversează spații geografice diferite (din America în Maroc, din Mexic în Africa de Sud sau din fosta Uniune Sovietică în Israelul de azi), documentarele din competiție (dintre care 8 debuturi) rămân ancorate în dragoste, în nevoia de apropiere și poate, cel mai important, în adevăr, acolo unde diferențele și tezele dispar și rămâne doar experiența umană, cu bunele și cu relele ei”, spune Crăița Nanu, curator al Competiției What’s Up Doc?
„Ne-ai lăsat singuri” (We Were Left Alone, Spania, r. Adrian Canoura) e o scrisoare de dragoste a fiului pentru tatăl marinar. Într-o lume de părinți plecați departe, acest debut, atipic în repetitivitatea lui, stilizat și experimental, este iubire prin absență, iertare și acceptare, o instalație imersivă sub formă de film. Depărtări aproape nesfârșite găsim și în „Adio, surori” (Goodbye Sisters, r. Alexander Murphy), o coproducție Franța-Nepal care ne poartă până acasă la protagoniste pentru o ultimă vizită, într-o poveste realistă și picturală despre familie și șansă.
„Bouchra” (r. Orian Yani Barki, Meriem Bennani) este despre asumarea propriei identități în fața părinților și a ta. Este o poveste de coming-out copleșitor de umană, sensibilă și, mai ales, adevărată, transformată original într-o superbă animație cu coioți. La rândul lui, „Motel Paraiso” transformă viața unor bunici excentrici într-o serie ludică de filme de serie B, cu umor și tandrețe. Totul în Mexic, în regia lui Jose Eduardo Castilla Ponce.
„Hex” este povestea adevărată a trei prietene care fac un pact să devină celebre ca vrăjitoare și formație de heavy metal. Cum privești femeia când îți urlă în față, se mânjește cu sânge de menstruație și înșiră gutural incantații? Debutul, surprinzător de elegant, al regizoarei norvegiene Maja Holand reușește să facă de rușine absolut toate glumele la adresa feministelor.
„Variațiuni pe o temă” (Variations on a Theme, r. Jason Jacobs, Devon Delmar) e un hibrid poetic pur-sânge ce ne transportă în Africa de Sud și ne arată cum trădarea sistematizată, acoperită de liniște și ani, își poartă ecoul peste generații, ghidată de speranța care, naiv, ne face să visăm la nemurire și dreptate.
„Despre noroi și sânge” (Of Mud and Blood, Franța, r. Jean-Gabriel Leynaud) explorează realitatea coltanului din Congo și poveștile de viață pe care le zdrobește, într-un demers cu accente steinbeckiene. E despre fragilitatea viselor, în timp ce „Gardienii din Seul” (The Guardians of Seoul, r. Kim Jong-woo, Kim Shin-wan, Cho Chul-young) e despre puterea lor. Documentarul, construit ca un thriller și filmat în noaptea când locuitorii din Seul s-au organizat să oprească decretarea legii marțiale, este o mărturie vie că puterea stă în oameni, iar trecutul există pentru ca noi să învățăm din el.
„Memorie” (Memory), debutul de la Veneția deja titrat al Vladlenei Sandu, este o fascinantă plimbare prin amintirile unui copil care a trăit căderea Uniunii Sovietice și ruptura familiei între Cecenia și Crimeea. Istoria aproape improbabilă, ce se desfășoară cu păpuși ca actanți, e presărată cu întrebări mari și aparent naive, care însă rezonează dureros și astăzi.
Și tot întrebările stau la baza celui mai minat film din competiție, „Departe de Maine” (Far from Maine). În această coproducție Franța-Italia-Ungaria, născută în Israel, regizorul Roy Cohen are extraordinarul curaj de interoga incomod despre ce doare, de ce doare și cum îi sună durerea asta celuilalt, într-una dintre cele mai puternice și echilibrate pledoarii pentru pace.
Citiți monitorulcj.ro și pe Google News
CITEȘTE ȘI:
