Actualitate

OPINIE. Din „lucan” în „lucan”…

Subiectul vedetă al acestor sărbători (din Ajunul Crăciunului, în special) a fost dezvăluirile despre medicul Mihai Lucan, chirurg cunoscut, transplantolog cu renume, fost director al Institutului Clinic de Urologie si Transplant Renal din Cluj-Napoca și proprietar al Lukmed, o clinică privată din același domeniu.

Dacă cei care au instrumentat dosarul penal al chirurgului clujean ar fi fost procurorii DNA, s-ar fi putut zice că e o acțiune de PR (reușită) a Laurei Codruța Kovesi. N-a fost așa, căci acțiunea judiciară aparține DIICOT, dar, poate din întâmplare sau din premeditare, cu știință sau fără de știință, procurorii au „dăruit” românilor (și străinilor), pentru aceste sărbători, un obiect de aducere-aminte și subiect de luare-aminte despre noi și țara noastră. Aveam nevoie de asta, după un an atât de greu și atât de greu încercat, în care, dacă nu chirurgul Mihai Lucan a fost eroul (național) principal, atunci el reprezintă tipologia care ucide România.

Am ales că vorbesc (la acest sfârșit/început de an) despre profesorul Mihai Lucan din două motive: unul de ordin personal și altul de ordin simbolic.


Cel de ordin personal ține de o amintire a mea de acum mai bine de 17 ani. Am mărturisit-o, de-a lungul timpului, de câteva ori în cercul apropiaților și o mai zic, din când când, cu titlu de exemplu, viitorilor jurnaliști, atunci când vine vorba de amenințări și șantaje prin care (inevitabil) trec ziariștii de investigație. Am trecut, în perioada în care eram jurnalist activ, prin mai multe situații de acest gen, mai mult sau mai puțin periculoase (c-așa-i când scrii despre partea ticăloșită a societății), dar nu m-am plâns niciodată și n-am făcut mare caz, pentru că, har Domnului, nu mi s-a întâmplat ceva grav. Așa-i și cu Mihai Lucan! Când citesc ce-au pățit alții cu el, întâmplarea mea pare inocentă, nu-i cea mai gravă, dar e tulburătoare și de mare actualitate acum.

Era în vara anului 2000, iar Mihai Lucan se înscrisese în APR (Alianța pentru România), partidul lui Teodor Meleșcanu (rupt din PSD), o perioadă a „tragerii sforilor” între alegerile locale și cele generale. Subiectul de care mă ocupam punctual atunci era anunțata numire a soției lui în fruntea filialei din Cluj a Curții de Conturi a României. I-am solicitat o discuție cunoscutului chirurg clujean, pe care, în mod surprinzător a acceptat-o. Așadar, a coborât în biroul de la parter (de pe str. Clinicilor) direct din sala de operație, cu mănușile pline de sânge și cu masca medicală pe gură (ce impresie!). Între timp, a răspuns și unui telefon, finalizat cu ordinul clar de „coaseți-l”. Discuția a avut loc în picioare și a fost scurtă, căci, mai întâi cu voce mieroasă m-a întrebat ce vreau. Când a înțeles rapid care e subiectul, a curmat brusc conversația și a schimbat violent tonul. Mi-a spus direct, dezinvolt, fără jenă, teatral și amenințător să nu-l mai caut cu din astea și apoi a adăugat, ca final, să mă ferească Dumnezeu să ajung eu sau cineva din familie acolo, la el, să am nevoie de el. Sigur că mi-a trecut un fior rece pe șira spinării, m-am speriat un pic, dar nu-mi mai amintesc exact ce vorbe i-am spus. Apoi, eu mi-am scris materialul (cum am vrut eu), soția lui a ocupat funcția (cum a vrut partidul), iar transplantologul premierolog și-a urmat cariera fulminantă (cum a vrut el), așa cum rezultă acum din dezvăluirile procurorilor. Ce ghinion!


Ca jurnalist, întâlnești multe tipuri de specimene umane, dar genul Lucan a fost unic pentru mine. Nu-l cunoșteam atât de bine atunci (ca mulți alții) și am luat pe moment amenințarea ca pe o glumă (proastă), însă n-am uitat și îmi dau seama, din ce am auzit și văd acum, că Mihai Lucan nu glumea. Din păcate, nici eu, nici alți jurnaliști, nici factori de decizie și responsabili n-am avut discernământul, puterea și curajul să-l oprim, tolerând ceea ce azi a căpătat dimensiunile unui „monstru” al sistemului medical românesc. Și ar exista și astăzi fără curajul și determinarea deputatului Emanuel Ungureanu, adică cineva care-l cunoștea prea bine pentru a putea să tacă și avea și calitatea de a duce la bun sfârșit niște acuzații la adresa unui personaj atât de bine protejat cum a fost Lucan. 

Pe de altă parte, câți alți „lucani” nedenunțați mai există în Cluj și în România!?


În sistemul medical și în alte sisteme!?

Câți ca el țin prizonieră și sufocă o țară!?


În baza unor interese personale și a unor relații oculte, moștenite și create în ultimii 27 de ani!?

Iar în felul acesta, personajul „Lucan” capătă valoarea de simbol. Din probele adunate în dosar, din mărturisirile unor oameni care l-au cunoscut direct, din dezvăluirile presei care au curs în aceste zile, constatăm că ne aflăm în fața unei tipologii de tip criminal, în fața unei structuri organizate în tip mafiot și în fața unor fapte de un cinism extrem, pe care mai degrabă ficțiunea (filmică) decât realitatea ni le pune în față în mod obișnuit. Când descoperi la tot pasul mici/mari „fabrici de făcut bani” personale, ce sens mai are să vorbim atunci despre reforma unor sisteme sensibile și vulnerabile în România (precum cel de sănătate), despre educație și profesori sau despre etică medicală. Ți se taie cheful de reforme când îți dai seama că totul trebuie luat (din nou) de la zero.


Astfel că din „lucan” în „lucan” (mai mari sau mai mici) ajungem la Dragnea, vârful de acum al acestui sistem.

Un proces necesar pentru a înțelege mai bine lumea în care trăim și a ne fixa mai clar reperele esențiale.

abonare newsletter