Actualitate

Justinian, părintele nostru

<p><img class="caption" src="documente/stories/03_martie/04_ziua/justinian-marina.jpg" border="0" alt="Justinian Marina" style="float: left; margin: 2px 5px;" />Marile dureri sunt de piatră.</p> <p>Ne încremenesc o clipă, apoi se dospesc îndelung şi pe tăcute.</p>

Şi lacrimile lor sunt de piatră, ca ale peşterilor mari. Plângem la întuneric, pe durata unui veleat, şi ne pomenim între coloane, în templul propriilor noastre tristeţi, faţă’n faţă cu cei pe care i‑am plâns şi laolaltă cu ei, întru aceeaşi zidire, ştiind că nu în deşert ne‑am cheltuit. O candelă adunată din rouă, ca de la lespedea Sfântului Mormânt, e singurul miracol: lumină ce ne descoperă pe dinlăuntru, în absenţa vitraliilor colorate.

Suntem încă prea aproape de clipa cea din urmă a Preafericitului – acum întru amintire – Patriarh Justinian spre a nu ne da seama că am încerca să‑i scriem o cronică la lumina torţelor lui, înfipte pe cetate ca nişte străji cu aripi. Prea de curând am fost martorii unor împliniri spre a nu şti că aproape nimic nou nu se mai poate spune deocamdată. Încă trăim sub obsesia locurilor comune, ale căror adevărate înţelesuri nu se pot decanta decât în timp. Timp pe care noi, o mână de colaboratori mai vechi şi mai apropiaţi, nu ştim de‑l vom mai apuca.

O mână de colaboratori, mai vechi şi mai apropiaţi, ne adunaserăm la Palatul Patriarhal în acea seară de 26 martie, spre a întâmpina întoarecerea Preafericitului acasă, după aproape două luni de spital. Eram liniştiţi şi bucuroşi, doctorii ne încredinţaseră că semnele îngijorării au pierit, că Patriarhul îşi poate relua, cu un program zilnic mai redus, activitatea. Eram liniştiţi şi bucuroşi, apoi neliniştiţi de o întârziere şi de o alta... Un telefon de la spital a căzut ca un clopot greu dintr‑o turlă ruptă de vânt: Patriarhul şi‑a dat duhul. Şi‑l dăduse cu trei sferturi de ceas mai înainte, în automobil, spre casă, cu capul aplecat pe umărul medicului însoţitor. Inima lui, mare cât un clopot greu, căzuse dintr‑o turlă ruptă de vânt. Şi n‑a mai bătut. Vechile ei dangăte, de o viaţă, răzbiseră în cer.

Trecuse de şaptezeci şi şase de ani şi era bănuit că zilele omului nu mai au putere. Trupul i se rărise, împuţinat de suferinţă. Duhul îşi păstra încă vigoarea de altădată. Vigoarea aceasta îl aşeza în familia spirituală a acelor români care‑şi aşteaptă sfârşitul cu seninătate şi‑şi rânduiesc cele de trebuinţă gospodăreşte, ca şi cum le‑ar face pentru alţii. Grijuliu până la amănunt, părintele Patriarh îşi durase locaş de piatră în biserica Radului Vodă, de pe malul bucureştean al Dâmboviţei, rectitorită de el cu pasiune şi dor de dăinuire.

— De ce nu în catedrală, alături de cei doi? îl întrebase cineva cu vreo trei ani mai înainte.

— Catedrala e acum atât de mică! a răspuns mângâindu‑şi barba. Dacă mai pui un mormânt sau două, i‑ai dat afară pe credincioşi. Unde să mai încapă şi ei?

În biserica Radului Vodă, mormântul e săpat în firidă, una cu peretele. Morţii trebuie să aibă bunacuviinţă de a nu sta în calea celor vii, pare a ne spune statornicul bun simţ, de o viaţă şi de după moarte, al Patriarhului Justinian.

La poarta Radului Vodă se îmbulzeau mulţimile să pătrundă în curte, după sicriul de stejar, înalt, pe pat de flori, din care răsăreau, culcate, mitra bizantină şi barba abrahamică. S‑au rupt cordoanele străjilor.

A strigat cineva:

— Vă rugăm să faceţi loc să treacă familia Patriarhului!

A răspuns o credincioasă:

— Şi noi suntem familia Patriarhului! Toţi suntem familia Patriarhului!

De ce oare o fi insistat Preafericitul Justinian ca în titulatura sa oficială să i se spună Părinte? Din preoţia de mir îl urmărea o familie, era tată, bunic, părinte prin excelenţă. S’a vrut şi a fost Părinte, tot prin excelenţă, al tuturor păstoriţilor săi. Cei mai mulţi ştiu că Patriarhul Justinian, care a dominat viaţa noastră bisericească timp de aproape treizeci de ani, a fost un conducător de mare autoritate, cu o statură dreaptă şi bine zidită, ochi ageri, trăsături tari, grai răspicat, minte ascuţită, voinţă de cremene, dârz în înţelepciune şi înţelept în dârzenie, vizionar al vremurilor noi, deschis prefacerilor sociale şi credincios tradiţiilor sfinte, veghetor de zi şi de noapte, muncitor cu timp şi fără timp, aspru în cumpăna gândului, prompt în hotărârea lucidă, iscusit al dilemelor, sclipitor în intuiţii. A fost şi un geniu al rezoluţiei.

Mai puţini însă ştiu că, om fiind, nimic din ce e omenesc nu i‑a fost străin, inclusiv omenia. Prin această imensă omenie românească ne‑a fost, tuturor, Părinte, în cel mai autentic înţeles al cuvântului: preoţilor, călugărilor, credincioşilor de toată mâna. Multe suferinţe s’au alinat prin jertfa sa, multe biserici s’au desăvârşit prin obolul său. Părinte le‑a fost chiar subalternilor. Un permanent şi necruţător dialog se consuma între autoritatea omului de administraţie şi bunătatea părintelui duhovnicesc. Cea din urmă era obligată să cedeze pe parcurs şi să biruiască numai la sfârşit. Era un primat al datoriei pe care colaboratorii, deseori mânaţi cu hărnicie, trebuiau să‑l priceapă. Cu coastele împunse de pinteni, cel ce se aşternuse pământului ştia că la capătul drumului îl va mângâia stăpânul pe coamă şi‑şi va lipi obrazul de al lui. Sau, dacă vrem, ceva din spectacolul emoţionant al mecanicului de tren, care, numai ce‑a oprit în Gara de Nord, scoate bumbacul şi‑şi şterge locomotiva de sudoare. Dacă între om şi animal, dacă între om şi maşină se poate instaura un climat de omenie, cum să nu fie el posibil între om şi om?, între conducător şi condus?, între părinte şi fiu? Mulţi învăţători vom mai avea, ca să grăim ca Pavel, dar nu mulţi Părinţi. Generaţia noastră l‑a avut pe Părintele Justinian.

L‑am vegheat între făclii, noi, cei îmbrăcaţi în harul preoţiei, l‑am însoţit pe ultimul drum, ne‑am luat bun rămas, ne‑am rugat pentru el şi nu ne‑am rugat pentru noi, toţi l‑am iertat şi nimeni nu i‑a cerut iertare. Ne rugăm şi i‑o cerem acum, când flacăra albă a morţii mistuie impurităţile şi nu mai lasă loc decât transparenţelor.