Actualitate

În devenirea mea, Maica Domnului a avut un rol esenţial...

<p><strong> </strong></p> <p /><strong> </strong><img src="documente/stories/08_august/19_ziua/08 icoana.png" border="0" style="float: left; margin: 2px 5px;" />De la o vreme, fără să vrei, ai nostalgia anilor tinereţii.

Când eram la liceu şi la facultate, şi n-oi fi fost singurul, aşteptam cu mult drag Postul Sfintei Marii. Acest Post, în vremurile în care nu se putea face o catehizare sistematică, era el însuşi un mijloc de formare duhovnicească. Realizam cum – cu fiecare post – preocupările religioase îmi deveneau tot mai serioase şi hotărârea de a sluji Bisericii tot mai puternică.

Seară de seară, timp de două săptămâni, la bisericuţa din satul nostru, situat în „Țara Codrului”, participam activ la oficierea Paraclisului Maicii Domnului, iar la sfârşitul slujbei, înconjurând biserica o lăudam pe Maica Sfântă prin cântări şi versuri de factură populară. Era în plin comunism şi cântările noastre constituiau un nevinovat protest nedeclarat împotriva propagandei ateiste: „Ajută-ne Măicuţă, / Să ne rugăm mereu, Să credem totdeauna, / Că este Dumnezeu.”

Părintele Ioan Mihali, care oficia Paraclisul, la urmă ne catehiza. Profita de faptul că toţi tinerii, liceeni şi studenţi, erau în vacanţă. Iar cântările cereau entuziasm şi comuniune sfântă.

Nu voi uita niciodată că într-o seară, o bunicuţă credincioasă, dintr-o batistă în care-şi ţinea legate „odoarele” ei de mare preţ, mi-a oferit o cărticică cu versuri în cinstea Maicii Domnului şi cu istorisiri ale icoanei ei făcătoare de minuni. Era Marişca Gozoaiei.

Analizând gestul acesta gingaş, raţionaliştii noştri titraţi ar putea spune: „Uite, din ce şi-a hrănit credinţa Vlădica Andrei!” Replica mea este aceasta: credinţa lor genuină şi rugăciunile lor, ne-au ţinut şi ne ţin. Nu în zadar Petre Ţuţea spunea: „Să vină un laureat al Premiului Nobel ateu pe care să-l scuip în ochi. Ce-o să-mi spună el? O babă care cade în faţa icoanei Maicii Domnului străbătută de Absolut e un om, şi acela e un dihor laureat.”

Urma apoi sărbătoarea. Mai în fiecare an făceam pelerinaj la Bixad, pe jos, la Rohia, cu autobuzul şi la Nicula cu trenul. Cu trăistuţa-n spate, înconjuram biserica şi, binecuvântaţi de părintele paroh, în sunetul clopotelor, porneam spre mănăstire cu crucea-n frunte.

Pe jos făceam două zile, în cântări şi rugăciuni, asociindu-ne cu alte „noroade” din alte sate. Nu i-aş mai recunoaşte acum pe toţi. Unii s-au mutat la Domnul. Dar pe unii tot i-aş mai recunoaşte. Cei mai mulţi erau oameni cuminţi din „Ţara Codrului”, fie de la noi din Oarţa, din Băiţa, din Săliştew, din Pribileşti, fie de aiurea... nu mâna acelaşi dor şi ajungeam împreună în „Ţara Oaşului”, în „Ţara Lăpuşului” sau în „Ţara Someşului”.

Noaptea dormeam improvizat, dacă dormeam, în unul din sate. Pe unde treceau înconjuram biserica şi clopotele băteau. Iar la capătul drumului, ne aştepta Maica Domnului: „Am venit Măicuţă, / Să ne mai vedem, / Să-ţi spunem necazul, / Care-l mai avem!”.

Acum lumea s-a modernizat. Dar, iubitorii Maicii Domnului, chiar dacă vin cu maşina sau cu autobuzul, tot vin. Câtă vreme încă vin nu suntem pierduţi şi ne înghite valul vremelniciei.

Am mers la mânăstire şi în calitate de preot cu credincioşii mei. Apoi, douăzeci de ani, cât am fost Arhipăstor Arhiepiscopiei Alba Iuliei, an de an am fost prezent de „Adormirea Maicii Domnului” la Mânăstirea Sânmartinul de Câmpie. Chipurile închinătorilor de acolo mi-au rămas în suflet.

Anul acesta, dacă Dumnezeu va îngădui, împreună cu mulţimea nenumărată de iubitori ai Maicii Domnului vom fi la Nicula. Această lavră mănăstirească din inima Transilvaniei, străjuită de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, aduce multă mângâiere tuturor celor necajiţi şi întristaţi.

Plecând de la Mânăstire, atunci şi acum, cântăm după tradiţie: „Ne-am uşurat sufletul / Ne-am îndreptat umbletul”. De fapt acesta este şi rostul Postului Maicii şi a pelerinajului la Mânăstire: uşurarea sufletului şi îndreptarea vieţii. Căci trebuie să recunoaştem o realitate: sufletele ne sunt pline de mizerie şi păcate grele. Îi putem spune lui Dumnezeu dimpreună cu imnograful: „Sărac şi lipsit sunt de fapte bune şi inima mea s-a tulburat întru mine, iar Tu, Doamne, Prea Înalte Împărate al cerului şi al pământului, ştii că toate tinereţile mele le-am cheltuit în păcate şi umblând după poftele trupului meu, m-am făcut bucurie demonilor.”

Maicii Domnului nu-i place starea în care ne aflăm. Ea ne iubeşte, dar o doare starea noastră de păcătoşenie. Sfântul Siluan Athonitul exclamă: „Ah, dacă am ştii cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cum compătimeşte pe toţi cei care nu se căiesc! ... Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea pentru noi. Fără îndurarea ei aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă îndemne să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: «Nu-mi place să văd ceea ce faci!»”.

Nici ce facem noi nu-i place şi aşteaptă să ne căim, să ne spovedim, să ne curăţim, să ne îndreptăm. Sfântul Macarie cel Mare ne spune: „Pocăinţa este singura noastră salvare! Nici cultura, nici inteligenţa, nici nobleţea, nici frumuseţea nu-l reînnoiesc pe om, cu numai pocăinţa adevărată, ruşinea şi regretul pentru tot păcatul săvârşit în trecut. Și, bineînţeles, schimbarea totală a felului de vieţuire, de gândire.”

Și, ca să încheiem tot în spiritul tradiţiei noastre sfinte, cu nădejdea că Postul Maicii Domnului şi pelerinajului ne-au fost de folos, vom cânta cu toată fiinţa: „În suflet ducem credinţă, / Dragoste şi pocăinţă. / Niciodată n-om uita, / Marie Dragostea ta, / Ci ne vom rugam mereu, / La Maica lui Dumnezeu.”

† Arhiepiscopul şi Mitropolitul ANDREI