Politică

OPINIE. Viorel Nistor: „De ce pana mea...”

M-au întrebat și alții, m-am întrebat și eu de ce nu mai scriu nimic, nici măcar un cuvânt, despre războiul din Ucraina, după o serie lungă de zile și săptămâni în care mi-am exprimat foarte clar și intens punctul de vedere, acela de condamnare a atacatorilor ruși și de solidaritate cu ucranienii, ca prim scut în fața unei invazii mai extinse și care ne poate viza și pe noi (cel puțin).

Viorel Nistor, lect. univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din UBB, Departamentul Jurnalism

 

Ar fi putut fi mai multe motive pentru care și eu și alții să începem „să tăcem” și voi menționa câteva. De pildă, să începem să „obosim”, să ne cuprindă aceea senzație de lehamite, de respingere sau de apărare, după o campanie intensă de „biciuire vizuală” și de confruntare zilnică cu distrugerea și moartea. Nimic nou, ar fi vorba de acea „banalizare a răului”, prin uz intens și uzură, care era de așteptat să se producă și pe care, pare-se, mizau și rușii, prelungind premeditat distrugerea și moartea. Cu cât mai intens, cu atât mai repede! Cu cât mai mult, cu atât mai bine!


 

Ar fi putut fi scăderea interesului efectiv asupra subiectului, pe fondul unor evoluții, pozitive sau negative, dar repetitive și intrând într-un fel de rutină a știrii și a noutății, așa cum s-a întâmplat și cu pandemia. De la un moment dat, ne-am săturat de breaking news, ne-am sastisit de noutăți șocante și ne-am „intoxicat” de rezumate, cifre și bilanțuri de oameni și fiare. Chiar contrastul principal dintre pozitiv și negativ, dintre bine și rău, s-a înmuiat, s-a nuanțat și s-a relativizat cu timpul, începând să depindă de context și de perspectivă. Nici acest lucru nu putea scăpa specialiștilor (ruși) în războaie, fie ele clasice, hibride, informaționale sau propagandistice. 


În al treilea rând, să-ți dai seama că scrisul și afirmarea și susținerea opiniei proprii să nu aibă niciun efect și niciun rezultat. Respectiv că într-o lume tot mai polarizată și atât de încrâncenată, părerile nu se (mai) schimbă, dimpotrivă, contradicțiile se adâncesc, diferențele cresc, distanțele dintre păreri devin prăpastii și că, indiferent de argumente, poate că e mai înțelept să te abții. Nici această paradigmă și perspectivă nu e nouă, căci există vectori în lumea noastră, de care adepții „războaielor vrajbei” nu sunt străini, această antagonizare  vizibilă fiind chiar „fructele otrăvite” ale acestor „bătălii hibride” generalizate sau „războaie în toate”.

Și ar mai fi putut fi spectrul unei așa-zise înfrângeri previzibile, prezumtibile și inevitabile (în cele din urmă) înfrângeri a Ucrainei, de care, în subconștient mulți ne temem, pe care propaganda rusă (din nou) o implementează precum picătura... chinezească! În realitate, în mod evident, armata rusă este mai mare și mai are rezerve, dar, la fel de clar, este nu poate câștiga războiul început așa cum a dorit și că acum caută doar o posibilă victorie de consolare. Asta nu înseamnă că nu ne temen și că nu suntem îngrijorați  de ceea ce vedem și auzim zilnic și nu ne este pe plac. 


Nu contest niciuna dintre aceste posibile cauze, nu spun că sunt scutit cu totul de efectele nesănătoase ale acestora, dar nu e niciuna cauza principală a absenței mele în spațiul public din ultimele zeci de zile.  De fapt, lucrurile sunt, paradoxal, și foarte diferite și asemănătoare.

„M-am prins «ca într-un clește» în a studia propaganda rusă manifestată în spațiul public”

În fapt, cu circa două luni în urmă, m-am prins „ca într-un clește” în a studia propaganda rusă manifestată în spațiul public/mediatic pe timp de război, în perspectiva de a scrie și a publica un articol științific pe această temă. Mi se părea una dintre temele cele mai acute de comunicare mediatică sau cel puțin un subiect interesant. Știam lucrurile elementare despre propaganda rusă, limitate cumva generic la conținuturi de tip Sputnik și Russia Today, și, cel mult, aveam bănuieli privitoare la dimensiunile acesteia.


Pornit la drum, am făcut două lucrurile necesare: m-am pus la punct/la zi cu literatura despre propaganda rusă etc., pe de-o parte, și am început să colecționez teme, „mostre” și „perle” propagandistice din media românească și nu doar, încercând a urmări „Dezinformare de război. Evoluția liniilor de propagandă rusești în războiul din Ucraina reflectată în media” (așa cum s-a chemat lucrarea în forma finală). Între timp, articolul a fost prezentat la o conferință ținută de Facultatea de Jurnalism a Universității București și va apărea în volum ceva mai târziu. Însă altceva a contat cu adevărat pentru starea și disponibilitatea mea pentru scris pe acest subiect. Am rămas aproape șocat!

Prins în mrejele acestui subiect, foarte devreme am făcut niște „descoperiri” și am avut niște „revelații”, cu un efect moral semnificativ. Mai întâi, am descoperit că există o „consistentă literatură de specialitate” care, integrând toată atitudinea și politica rusească de dinainte și mai ales de după invazia Ucrainei din 2014, definește cu exactitate „războiul informațional”, „războiul hibrid” sau chiar „războiul politic” (Mark Galeotti) în care ne aflăm cu toții în raport cu Federația Rusă și efectele palpabile ale acestora. Un subiect foarte bine studiat, dezvoltat și analizat în spațiul ex-sovietic (Țările Baltice, Polonia, Cehia, Slovacia, Italia, Canada și evident SUA), dar cvasiabsent în spațiul cultural românesc (exceptând mici semnale de alarmă mediatice). Toți aceștia și alții se simțeau în atenția propagandei ruse și toți se simțeau „ținte” și „victime”, începând cu „specialiștii” și încheind cu simplii cetățeni ai acestor țări. De unde și de ce această „indiferență românească” în raport cu asaltul general hibrid rusesc? E un subiect la care nu am răspuns cert, dar îl bănuiesc și mă sperie. 


Apoi, fie de la vedere, fie scotocind prin diverse „cotloane”, am început să caut teme propagandictice și să încerc să văd evoluția lor (cum îmi propusesem). Am făcut asta zilnic, vreme de vreo trei luni de război (februarie, martie, aprilie, început de mai), până am început să „amețesc”. O avalanșă la care nu-i mai făceai față, nu-i mai țineai șirul, nu mai știai cum s-o inventariezi măcar (darmite s-o combați). Deloc întâmplător, ba chiar sistematic, te compleșea! Și am inclus în studiu doar trei site-uri de știri românești, excluzînd social media etc. 

De aici și din lipsa unui instinct de apărare și conservare al nostru, din distanța imensă pe care am văzut-o între noi și alții, a pornit „sila” mea (temporară) și lipsa de sensibilitate față de subiect. Într-un moment mai prost, mi-am închipuit chiar că la noi orice este posibil, că propaganda rusă, numai să vrea, poate mult mai mult, că nu suntem nici la curent și nici preveniți de pericolul aflat atât de aproape. Că se pot naște nu doar niște „partide” plătite să facă jocuri, ci adevărați „monști sociali”, disimulați în „conserve kaghebiste” amestecați cu simpli „idioți utili”, capabili să-și trădeze, cu consimțământ, nu doar propria țară și interesele, ci propriul intinct de conservare. 

Din aparenta inutilitate a oricărui apel scris, din depărtarea imensă față de adevăr și din neputința de atotcuprindere s-a născut lehamitea mea față de încercarea de a convinge pe cineva. Vreo 25% dintre români (arată) sunt deja convinși de contrariu, cred și sunt pentru cauza rusă și putinistă a războiului. Încă pe atâția sunt în dubiu despre ce să creadă și ce e bine, gata să „muște” din momeala rusească a convenabilității și „somnului”. Odată cu „criza”, sigur vor mai apărea și alții. 

Știu că e periculoasă această atitudine, dar mai știu că nu e veșnică!  

Viorel Nistor este lect. univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din UBB, Departamentul Jurnalism. Viorel Nistor are peste 20 de ani de experienţă în presă şi predă jurnalismul de mai mult de 10 ani. A scris la revista NU, Ziua, Ziarul de Cluj şi Clujeanul.

 

CITEȘTE ȘI:

OPINIE. Viorel Nistor: „Denazificare” sau „devirusare”

OPINIE. Viorel Nistor: „Demență, răzbunare, cruzime”

abonare newsletter