TIFF
Béla Tarr, regizorul care lucrează nu cu actori, ci cu oameni „urâți, săraci și umiliți de societate”. „Aș închide toate școlile de artă. Libertate, nu educație”!
Legendarul Béla Tarr, unul dintre cei mai importanți și influenți cineaști din lume, a povestit la TIFF despre viața pe platou, cum îți alege actorii, de ce filmele creează o responsabilitate socială și încotro se îndreaptă lumea cu referire la războiul din Gaza. Regizorul va primi la TIFF Premiul pentru Întreaga Activitate.
Legendarul Béla Tarr, unul dintre cei mai importanți și influenți cineaști din lume, va primi Premiul pentru Întreaga Activitate la TIFF | Foto: Roxana CIOBANU – monitorulcj.ro
„Fiecare film are un diferit motiv, vezi multe scene, întâlnești o mulțime de oameni, vine un punct când începi, te forțzi să lucrezi. Și începi să te gândești cum să-l poți arăta, cum poți să-l împărtășești cu tine și cu oamenii. Este punctul când decizi să faci un film. Dacă vezi «Armonii Werckmeister» vezi că personajul principal e un băiat nebun, din afara societății. Am primit manuscrisul nuvelei de la László Krasznahorkai, am citit cartea și el crezut că putem să îl transformăm într-un film. I-am spus că nu putem face un film pentru că nu avem niciun om care să interpreteze, care să fie personal principal. Patru ani mai târziu, am lucrat la Berlin cu niște regizori amatori, o tânără a făcut un casting unde l-a invitat pe Lars (Lars Rudolph, personajul principal din «Armonii Werckmeister» - n.r.). Și el nu era actor. El era doar un muzician, un muzician de de stradă. Și după ce a terminat acel casting nu a fost ales, dar l-am invitat pe Lars la următorul pub. Și după ce l-am văzut i-am spus lui László Krasznahorkai că «acum putem face un film. Pentru că l-am găsit pe tip»”, a povestit la Cluj-Napoca, regizorul maghiar.
Regizorul care lucrează nu cu actori, ci cu oameni „urâți, săraci și umiliți de societate”
„Aș spune ceva și despre responsabilitate. Faci un film, vorbești cu oamenii și nu poți trișa, ai responsabilitate, o responsabilitate socială, care e foarte importantă. Nu poți să înșeli oamenii pentru că ai responsabilitate. Filmul vă dă responsabilitate. Și aceasta este foarte, foarte importantă pentru noi. Dacă vezi munca mea, lucram tot timpul nu cu cei care apăreau pe coperta Vanity Fair, lucram cu oameni reali, care nu erau profesioniști. În majoritatea cazurilor lucrez cu oameni reali, despre care poți spune că sunt urâți, puteți spune că sunt săraci, puteți spune că sunt umiliți de societate. De exemplu, pe fiica lui Tilda Swinton din film am găsit-o într-un orfelinat. A fost, de fapt, ca un animal mic. Nu a fost socializată. Nu a avut niciun prieten. A fost total pierdută, o mică nenorocită. Nu este actriță, dar a fost foarte precisă. Puteți crede că a fost capabilă să memorize scenariul. A fost capabilă să memoreze pozițiile, acțiunea, a studiat cum trebuie să arate, toate acțiunile fizice. Și a fost actrița cea mai precisă pe care am văzut-o în viața mea. Alții credeau că pot să joace la fel. Dar nu”, a mai spus regizorul.
Regizorul fără scenarii, doar cu un bilețel în buzunar
„Nu am scenarii, am doar bucăți mici de hârtie în buzunar. Apoi scriu doar un cuvânt, care înseamnă o situație. Scria pe bilețel «eclipsă», nu am nevoie de mai mult, asta e totul. Nu am nevoie de mai mult pentru că trebuie să fac casting, trebuie să caut locații. Știți, totul trebuie să se întâmple împreună. Deoarece când merg pentru locații, privesc și mă gândesc cum ajungem acolo, unde pun camera, unde pun actorii. Eu caut locația, nu cer ajutorul nimănui din industrie. Și, poate, pentru mine, este mai important setul sau locația pentru că locația are o față. Locația e unul din personajele principale, e tot timpul prezentă, nu o poți evita. Spațiul are o semnificație și trebuie să înțelegi ce înseamnă pentru tine, ce ar putea fi acolo, ce se întâmplă acolo. Pentru că, altfel, dacă scrii un scenariu, stai acasă în fața unui laptop nenorocit și trebuie să te forțezi, să te chinui să fii original sau să faci ceva nou. De ce?”, a explicat regizorul maghiar.
De ce ar închide școlile de artă?
„Sunt interesat de ochii oamenilor, cum se ating, cum se mișcă. Aceasta este scopul meu. Pentru mine, castingul e cel mai important, câteodată, la început, am câteva idei despre caracter, dar la final cunosc pe cineva, nu îmi pasă dacă e actor sau nu, dacă cineva joacă în filmul meu, le spun «e frumos, mulțumesc», dar nu pentru acest film. Vreau ca actorii doar să fie prezenți, totul e în mâna ta și depinde de sensibilitatea ta, dacă nu simt pe cineva mai bine nu încep să filmez. Când camera pornește le vezi reacțiile, le vezi ochii, le vezi emoțiile și vezi cine sunt, ce fel de oameni sunt și ce fel de emoții transmit, vezi și cum reacționează într-o situație, sunt acolo. Este o muncă ingrată pentru că vânezi momentul adevărat să vezi cine sunt. Asta e tot ce vreau să am, să realizez. Câteodată este și o povară. Trebuie să ai și o sensibilitate socială, ceea ce nu se poate învăța, este ceea ce nu se poate studia. De aia vreau să închid toate școlile de artă. Am și un slogan: «Fără educație, doar eliberare». Dacă ești liber, vei fi mult mai deschis față de ceilalți oameni. Altfel, de asta ai nevoie să faci un film?,” a mai spus el.
Ce așteptări are de la actori
„Muzica este, de asemenea, caracterul principal și trebuie să știu înainte de flmare partea muzicală. Câteodată, am muzica înainte de film. E foarte bine când am muzica înainte, ajută la mișcarea camerei, poți ține ritmul. De obicei, regizorii filmează și când nu au destulă acțiune pe ecran atunci cheamă muzicienii și creează ceva.
Dacă actorii n-au încredere în mine nu se pot deschide. Trebuie să aibă încredere în mine, trebuie să creadă, nu îi umilesc, nu îi torturez, le dau libertate totală, ceea ce e foarte important. De asemenea, nu am făcut niciun tip de pregătire cu actorii. Sunt un tip foarte autocratic și spun ce vreau să văd. Asta este ce trebuie să repetăm. Când camera este gata, toată lumea învață. Dacă în film actorii au spus ceva este pentru că a venit din situația de față. Spui ceea ce simți că trebuie să spui. Știți ce e interesant? Majoritatea situaților umane sunt foarte similare. Tu vrei ceva și el nu vrea același lucru, în același timp și în același loc. Acest lucru este simplu. Dar modul în care reacționăm arată cine suntem. Pe platou, lucrurile au o tensiune specială. Pentru că toată lumea se concentrează. Știți cum știu când lucrurile funcționează bine? Când simt și aud că toată lumea e acolo, e cu gândul acolo, cu același ritm și se concentrează”, a adăugat regizorul.
Alte subiecte atinse de regizor în interacțiunea cu publicul clujean:
- „Prefer filmele alb-negru pentru că te poți juca cu lumina”
- „De-a lungul carierei, am greșit în alegerea unei actrițe. Avea nevoie de text, n-a simțit, am concediat-o. Cred că a fost vina mea. Simt când un actor e aici sau altundeva. Trebuie să te uiți în ochii lor, trebuie să-i simți, e plictistor dacă doar joacă, am nevoie de prezența lor acolo, câteodată simți nepotrivirea într-un minut, după personalitate”.
- „Este vina noastră dacă lumea e de căc**, dacă e frumoasă. Cine e vinovat pentru că în Gaza se omoară oameni? Nu știu unde se îndreaptă umanitatea, dar este responsabilitatea noastră cum va arăta lumea”.
Cine e Béla Tarr
Legendarul Béla Tarr, unul dintre cei mai importanți și influenți cineaști din lume, este invitatul special al celei de-a 24-a ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania, unde va primi Premiul pentru Întreaga Activitate.
Béla Tarr și-a început cariera cu documentare despre oamenii obișnuiți din clasa muncitoare până să debuteze în lungmetraj, la doar 22 de ani, cu „În sânul familiei” (Family Nest, 1977), pe care l-a filmat în doar șase zile cu o echipă de actori neprofesioniști. Realismul social și critica politică vor caracteriza și următorul său film, „Vagabondul” (The Outsider, 1981), despre un violonist talentat care-și distruge viața prin comportamentul său iresponsabil, precum și „Vieți prefabricate” (The Prehab People, 1982), câștigător al unei mențiuni speciale la Festivalul de Film de la Locarno. Criticii i-au comparat de multe ori operele de început cu filmele în stil ciné-vérité ale lui John Cassavetes, deși regizorul maghiar a susținut că nu le văzuse niciodată.
Cu „Almanahul toamnei” (Almanac of Fall, 1984), Béla Tarr începe să-și consolideze stilul care ulterior i-a devenit trademark: cadre lungi, stilizate și poetice, o atmosferă apăsătoare, infuzată cu angoasă.
În 1988, odată cu „Damnare” (Damnation) începe și colaborarea de lungă durată cu scriitorul László Krasznahorkai, împreună cu care va scrie scenariile următoarelor sale filme. Poate cel mai cunoscut film născut din acest parteneriat creativ este „Sátántangó” (1994), o capodoperă de 439 de minute pe care cinefilii hardcore prezenți la cea de-a șasea ediție TIFF au avut șansa rară de a o vedea într-o sală de cinema, pe peliculă.
Considerată de critici una dintre cele mai importante opere cinematografice ale secolului XXI, „Armonii Werckmeister” (Werckmeister Harmonies, 2000) a fost proiectat la ediția inaugurală a TIFF-ului din 2002 și o are pe generic drept co-regizoare pe monteuza Ágnes Hranitzky, cu care Tarr a lucrat încă de la primele sale filme. Împreună vor mai semna și „Omul din Londra” (The Man from London, 2007), în care joacă și Tilda Swinton și care a avut premiera în competiția Festivalului de Film de la Cannes, și „Calul din Torino” (The Turin Horse, 2011), distins cu Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Film de la Berlin.
Citiți monitorulcj.ro și pe Google News
CITEȘTE ȘI:
