Actualitate

OPINIE. Cine pe cine salvează

Eu sunt unul dintre aceea care cred că, în România politică, e nevoie să apară partide noi. Doar ele sunt capabile să inducă și/sau să producă schimbări de care țara și cetățenii ei au nevoie.

Viorel Nistor, lector UBB

 

Cred în continuare că România e prizoniera celor două partide mari (PSD, PNL), care fac și desfac după bunul plac și după nevoile lor și care nu au nici motivația, nici energia și nici mijloacele de a se transforma în vreun fel sau a schimba starea lucrurilor. Vor face ce au învățat să facă până acum, fie separat, alternându-se ciclic la putere, fie, mai nou, împreună, guvernând în coaliție și vădind intenția unui „sechestru” de lungă durată. Reproșurile ce li se aduc sunt cele cunoscute, deja „eternizate”, și țin de prioritizarea intereselor proprii (partinice, de grup, de familie, personale) în dauna interesului comun (general, de țară, de stat), tribalizarea vieții politice, corupția, încălcarea promisiunilor, ignorarea nevoilor cetățenilor, mediocritatea, lipsa de viziune, inconsecvența ideologică, traseismul, ruperea de realitate etc. Nu doar că țin în captivitate decizia politică majoră, dar sunt și prizonierii propriilor racile și slăbiciuni, nu se mai pot schimba nici atunci când conștientizează propria condiție precară. Sistemul politic actual la vârf e „țeapăn”, anchilozat, lipsit de empatie, nu mai poate fi „mișcat” din interior, decât dinafară, sub presiunea cetățenilor și/sau a altor partide. Și nu-i ceva nou, din ultima vreme.


Citiți știrile monitorulcj.ro și pe Google News

Cam aceeași era situația la apariția USR, apoi a PLUS și la ieșirea la rampă subit a AUR, exemple, e drept, foarte diferite, că partidele noi sunt necesare, partidele noi au căutare și că pot avea și succes politic (după cum s-a văzut în ultimele runde de alegeri). Și asta s-a întâmplat chiar în condițiile unui absenteism accentuat la vot și în condițiile obstrucționării vădite a acestora de către partidele vechi, de la putere, și a ostilității presei partizane, aflate interesat în siajul partidelor mari. E un semn că această mișcare de înnoire a clasei politice românești trebuie să continue, că misiunea lor nu s-a încheiat, ci abia începe, că în ciuda tuturor barierelor (naturale și artificiale) aceasta e singura cale de modernizare a statului român și spre prosperitate pentru cetățenii ei. Se vede limpede că nu e ușor, că rezistența „marilor partide” este foarte mare, că „interesele” sunt baricade „până la cer”, dar la fel de bine se vede că „e posibil”, în pofida unor eșecuri parțiale, vremelnice sau totale (așa cum a văzut în acești ultimi ani). 

USR sau cine pe cine „Salvează” 


Societatea politică românească încearcă să metabolizeze acum criza din USR, ajunsă la paroxism prin demisia de bunăvoie a președintelui acestuia, Dacian Cioloș. Nu-i un secret că am considerat benefică atât apariția, cât și evoluția, mișcarea și efectele pe care USR cu PLUS le-au indus pe scena politică internă și externă. De asemenea, n-am făcut un secret în a identifica greșelile și devierile pe care le-au făcut, din inocență, nepricepere, lipsă de experiență, „uitare” sau „alinierea” (pe ici pe colo) la conduita celor pe care îi contestau și încercau să-i înlocuiască. Au greșit în alegerea candidatului la președinție, au greșit și în strategia de campanie, au greșit atunci când au fost la guvernare și atunci când au ieșit din guvern (cam fără să vrea) și nu se știe când și dacă se vor opri. Toate acestea (mici sau mai mari greșeli) i-au costat, dar nu le anulează meritul inițial (apariția, mica „revoluție”, plus valoarea politică, pilda câștigătoare). Declinul lor se datorează (poate în aceeași măsură) paradigmei noi aduse în politică, ce contravine vechiului sistem și partidelor mainstream, care s-au întors sălbatic împotriva lor și i-au scos de la guvernare, dar și „demonizării” și atacurilor susținute ale presei, a televiziunilor de știri, în primul rând, „artileria grea” a partidelor vechi. E o întrebare și o provocare dacă, după demisia lui Dacian Cioloș (el însuși un caz de studiu), USR se poate reinventa, are înțelepciune (care i-a cam lipsit), potențial și energie pentru a supraviețui. 

AUR e o altă față a medaliei politicii românești, mai întunecate și contradictorii. Dacă USR, cum s-a spus, venea (cu susținere) din pătura mai educată și mai instărită a societății românești, AUR se erijează în tribunul „celor nebăgați în seamă”, a nemulțumiților, a oropsiților (atât din interior, cât și din exterior), vorbește (cam fără permisiune) în numele națiunii, a bisericii, a „săracilor”, dar mă tem că și în numele celei mai vulnerabile și manipulabile mase de cetățeni. Nu intru nici în detalii și nici în previziuni privind evoluția acestui partid, căci l-am adus în discuție ca exemplu că e nevoie de partide noi, că, în aceste condiții, există și riscul apariției anomaliilor și a intrușilor, a „falșilor profeți” de tot felul.


Socoteala e simplă, peste jumătate din cetățenii români cu drept de vot nu se simt reprezentați politic (lipsind de la vot) și, deci, e de datoria societății în sine și a sistemului politic (de partide) să ia cunoștință de acest lucru și să reacționeze. Sigur că e greu, sigur că spectrul eșecului există, sigur că nu se face de la sine, dar e obligatoriu, nu există altă soluție, energia schimbării trebuie căutată și găsită în interior. În alte motivații, în alte curente de idei, în alte mișcări și acțiuni politice, în alte partide. 

De Viorel Nistor

CITEȘTE ȘI:

Opinie. Cu „războaiele” în/pe cap

Opinie. Toți împotriva tuturor, noi împotriva nouă înșine

abonare newsletter