Actualitate
Incursiuni în istoria filmului românesc. Regizorul Iosif Demian, alături de prieteni, la Muzeul Cinematografiei din Cluj.
Moment inedit în spațiul cultural clujean. Muzeul Cinematografiei din Cluj-Napoca a fost gazda unui eveniment memorabil pentru cinematografia românească, prin prezența regizorului Iosif Demian și a maestrului Dorel Vișan, prilej cu care a primit noi exponate oferite de regizorul român, care a venit la Cluj-Napoca din Australia, pentru o seară alături de prieteni.
Xantus Gábor, Iosif Demian, Dorel Vișan. Muzeul Cinematografiei Cluj-Napoca, 21 septembrie 2023/Foto: monitorulcj.ro
Născut în 1941, la Oradea, Iosif Demian este un nume reprezentativ al cinematografiei, care a reușit să se impună în spațiul cultural românesc și internațional printr-o abordare vizuală originală, ce sparge convențiile și propune un univers optic provocator prin care incită și își captivează audiența. Regizorul și directorul de imagine Iosif Demian, operatorul filmului de referință în cinematografia românească, „Nunta de Piatră” și regizorul lungmetrajelor artistice „O lacrimă de fată” și „Baloane de curcubeu” a venit tocmai din Australia, unde a emigrat la mijlocul anilor ’80, pentru a vizita Muzeul Cinematografiei din Cluj-Napoca, dar și pentru a dona câteva obiecte care l-au însoțit în prodigioasa activitate de creație cinematografică: un exponometru folosit la filmările din Roșia Montana/«Nunta de Piatră» (1973), un aparat de fotografiat personalizat și o geacă de operator.
Iosif Demian, despre procesul de filmare în anii ’70-’80
Prezent la Cluj, regizorul și operatorul Iosif Demian a făcut o scurtă incursiune în istoria cinematografiei românești, rememorând secvențe din perioada colaborării sale cu regizorul Mircea Veroiu, a vorbit despre prietenia sa cu maestrul Dorel Vișan, dar și despre pasiunea cu care se realizau filmele în anii ’70-’80, perioadă marcată de cenzură și de condiții tehnice primare.
„La acea vreme se muncea într-un mod primitiv, primar. Noi filmam, nu puteam vedea decât ce vedeam eu, care eram operator, adică cât vedeam prin aparat imaginea, ceilalți nu vedeau, presupuneau că știu, nu se putea verifica. Se trimitea materialul la developat, iar noi primeam copia peste două săptămâni. Gândiți-vă, venea cadru după cadru, după cadru, iar la al doilea cadru nu mai știai ce ai filmat înainte și trebuia să mergi mai departe. Iar seara, obosit, te întrebai: «Oare ce am filmat eu astăzi?». Și vedeam ce am filmat peste două săptămâni”, relatează Iosif Demaina.
Filmările la „Nunta de piatră” și prietenia cu Mircea Veroiu
„Stilul pe care l-am folosit la filmări, la „Nunta de piatră”, mă refer la „Fefeleaga”, ca etalon, pentru că acolo, într-adevăr, mi-am dat drumul și pentru că acolo era regizor Mircea Veroiu, care era un geniu la acea vârstă. Cu Dan Pița a fost puțin diferit: el nu se prea pricepea, dar se potrivea cu de toate.
La un moment dat, s-a spus, adică celor de la cameră:
«Aveți grijă de Veroiu, pentru că el e un afurisit, pretinde tot felul de lucruri».
El a venit cu hârtiile și scria perfect fiecare mișcare de aparat, fiecare mișcare de actor, tot era acolo. Când mi-a arătat și mi-a spus ce vrea, eu i-am zis: «Eu ce mai caut aici?». Mi-a răspuns: «Da, dar trebuie cineva să și facă ce i-am cerut».
«Bine, dacă e așa, lasă-mă să fac ce ai vrut să faci tu» Când a văzut, a rămas perplex.
«De unde ai știut ce vreau să fac?» Și, dintr-odată, s-a schimbat relația. Din acea clipă nu s-a mai uitat la aparat. De atunci, îmi spunea cu ochii închiși:
«Știi ce vreau».
«Da».
«Hai!».
Am rămas foarte buni prieteni. La un moment dat, a fost momentul dificil, el era refugiat la Paris, eu eram în Australia, eram șeful catedrei de operatorie de la Școala Națională și s-a eliberat poziția șefului catedrei de Regie, un post cu totul deosebit.
Și m-au întrebat: «Nu ai cumva o propunere?». Și am spus: «Ba da, am». L-am sunat, am vorbit, a confirmat că vine. Era pregătit să vină, însă, între timp, din București, l-au căutat pentru un film. Și s-a dus la București. A regretat”, își amintește regizorul Iosif Demian.
Noi exponate la Muzeul Cinematografiei din Cluj
Iosif Demian a oferit Muzeului Cinematografiei din Cluj-Napoca câteva obiecte care l-au însoțit pe parcursul anilor de activitate, în calitate de operator.
„Ar trebui să vă spun câteva cuvinte despre ce am adus pentru Muzeul Cinematografiei din Cluj-Napoca.
Sunt câteva lucruri speciale, deosebite. Am un exponometru, cu care am făcut primele mele filme, începând cu filmele de student și pe urmă cu filmul „Apa ca un bivol negru” (1971), pe urmă celelalte patru filme, după Ion Agârbiceanu, care au intrat două câte două pe ecrane.
Țineam mult la acest exponometru pentru că «ne înțelegeam foarte bine», adică eu știam ce-mi arată și știam cât trebuie să mai corectez. La ce folosea? La măsuratul luminii, a contrastului și măsurarea schimbării expunerii de la începutul și finalul cadrului. Acest instrument îl aveam mereu atârnat de gât. Nu ne puteam despărți, de parcă instrumentele ar fi fost o ființă vie.
Acest instrument îl avem și astăzi, însă exponometrele electronice „se prefac” că fac ce trebuie să facă. Însă e nevoie de factorul uman”.
-Deci, inteligența artificială nu are nicio șansă?
„Nu, nu are cum, pentru că fiecare detaliu este diferit, nimic nu se repetă. Exact cum e mintea sau comportamentul nostru. Cu acest instrument, fiecare operator voia să se impună și să-și dovedească supremația, și inteligența, și de fiecare dată făcea greșeli mari, pentru că nu-l reprezintă pe regizor, nici măcar scenaristul. Este modul lui de a citi scenariul”.
-Adică e nevoie de sensibilitatea, îndemânarea și inspirația operatorului?!
„Cel care vede primul filmul este operatorul. Filme fără scenarii s-au făcut. Fără regizor s-au făcut. Fără actori s-au făcut. Dar fără operator?”, a explicat operatorul și regizorul Iosif Demian.
-Să ne spuneți ce ați mai adus pentru muzeu?
„La școală, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, din prima zi, ni se dădea în mână un aparat foto (Zorki), al căui obiectiv trebuia scos și putea fi manevrat. Numai că la final trebuia predat. Ei, ce se întâmplă, nu pricep și văd că aici, pe aparat, este semnătura mea. Eu l-am predat școlii, dar când au venit aparatele noi, acestea au fost aruncate. Au fost găsite de un student, care a văzut numele meu inscripționat și m-a întrebat dacă nu vreau aparatul foto. Care e istoria acestui aparat foto? Prima dată trebuia să facem 12 fotografii în București, pe teme. Spre exemplu: portret-femeie, portret-bărbat, copac etc. Printre astea era un subiect cu numele „Se stropește strada”. Cum adică? Umbla o mașină pe străzi, cu tot felul de stropitori care, chiar dacă strada era curată, o stropea și făcea mizerie. Cum mai erau trei luni până la examen, m-am dus din prima zi să fac poze. Și am văzut la un moment dat această mașină trecând, stropea strada, o femeie cu o umbrelă, și ploua. Am făcut poza.
Peste o săptămână, două a început să ningă. Ceilalți colegi nu apucaseră să-și facă pozele tematice. Le-am zis: «Nu e nicio problemă. Uite, păstrez fotografia cu femeia și umbrela, iar restul pozelor, le puteți lua». Și-aul ales. La examen trebuia prezentat un dosar cu fiecare poză și negativul alăturat, dovadă că nu ai falsificat încadratura. Când să se uite la negativul meu, dispăruse. Nu au găsit negativul meu și era toată clasa acolo, toți aveau pozele făcute de mine pe această temă, dar niciunul n-a scos o vorbă. Și atunci am fost amânat cu examenul, până când mai fac altă poză, iar eu m-am dus la cămin, mi-am împachetat lucrurile și am plecat la Oradea. Atunci am zis: «Gata! Am terminat cu școala». Eram în anul I.
La Oradea, mă întâlnesc cu cineva din întâmplare pe stradă, care voia să dea la IATC. I-am zis: «Acolo să nu te mai duci. Du-te la orice altă facultate, dar nu acolo». S-a uitat întrebător la mine. I-am răspuns: «Pentru că eu m-am lăsat». Și i-am spus pățania prin care trecusem. «Nu poți! Tu nu reprezinți acolo pe Iosif Demian, tu reprezinți Oradea. Habar n-ai câți se bucură și ce mândri sunt că tu ești orădean și ai ajuns acolo». M-a convins, n-am mai spus nimic și m-am întors la școală”, își amintește regizorul Demian.
De altfel, fiecare obiect pe care a acesta l-a oferit Muzeului Cinematografiei din Cluj-Napoca are propria sa istorie.
Prietenia cu maestrul Dorel Vișan
Regizorul Demian a fost însoțit de maestrul Dorel Vișan, alături de care a rememorat modul în care au început să colaboreze. De fapt, spune Iosif Demian, nu a fost colaborare, ci pur și simplu prietenie.
„Așa l-am cunoscut pe Dorel Vișan, cu care am realizat împreună trei filme („O lacrimă de fată”, 1980; „Baloane de Curcubeu”, 1982; „Lovind o pasăre de pradă”, 1983)”.
-Cum ați colaborat cu actorul Dorel Vișan?
„Nu am colaborat. Am fost prieteni. A știut ce trebuie să facă. Nu voiam să fie el, interpretând un alt personaj. Voiam să fie personajul lui, iar Dorel Vișan știa foarte bine să dozeze și să creeze momente inedite, spontane.
L-am întâlnit pe Aeroportul din Cluj. Îl știam pentru că îl mai văzusem înainte la Malvina Urșianu, unde făcea figurație pentru o scenă (pentru filmul „Trecătoarele Iubiri”, 1974) și mi-a plăcut expresia sa. Atunci când începea să vorbească, mai întâi începea gura să se miște și pe urmă vorbea.
Și i-am spus: «Vrei rolul principal?». Și a spus, modest: «Da». („O lacrimă de fată”, 1980). Și așa am pornit la drum. Cu Dorel Vișan am avut o mică întâmplare: avea în scenariu cam vreo opt pagini de dialog. A trebuit să le învețe pe dinafară, dar mi-a zis: «Sper că mă lași să am hârtia în față, să mă uit din când în când». I-am spus să nu-și facă probleme.
Când am ajuns la filmare, mi-a arătat pagina, l-am întrebat dacă știe textul, a confirmat. Atunci i-am zis: „Nu mai spui nimic. Doar acel «DA». Deci, cele opt pagini de dialog le-am schimbat cu un «DA»”, relatează Iosif Demian.
Dorel Vișan: „Atunci m-am supărat. Am zis: «Cum, mă, joc în film și nu mă vede soacră-mea vorbind?».
Iosif Demian a făcut imaginea. M-a surprins. Era o secvență în care avea loc un interogatoriu. Și a făcut lucrurile bine, pentru că eu vorbeam în acea scenă cu procurorul, șoptind la ureche, iar ceilalți erau speriați de discuția noastră. Iar la sfârșit, vine milițianul și îmi spune ceva la ureche, iar eu i-am răspuns: «DA»”, povestește maestrul Dorel Vișan.
Prezența regizorului și directorului de imagine Iosif Demian, precum și a actorului Dorel Vișan, a fost posibilă prin amabilitatea profesorului și regizorului Xantus Gábor și a lui Aron Gábor, care au reușit prin pasiune și eforturi susținute să deschidă primul Muzeu al Cinematografiei, un spațiu unic în peisajul cultural românesc, situat pe strada Universității nr.6 din Cluj-Napoca.
-Sunteți aici, la Cluj, printre prieteni. Cum regăsiți orașul și faptul că, prin eforturile lui Xantus Gábor, municipiul are acum un muzeu al cinematografiei?
„Am apreciat acest demers din momentul în care mi-a povestit ce vrea să facă, iar eu i-am zis că este un utopic. Și, în general, utopicii, ori se regăsesc, ori se lasă de utopie și se apucă de lucruri practice, pentru a face bani. Am apreciat ideea, dar îl știu de mulți ani pe Xantus Gábor și îi cunosc pasiunea și dăruirea”, a explicat Iosif Demian.
Filmele lui Iosif Demian au fost apreciate printr-o serie de premii, dintre care putem aminti: Premiul de Excelență TIFF 2012, Premiul „Laceno d’Oro”, Festivalul Internaţional de Film Neorealist şi de Avangardă, Avellino, Italia 1985, („Piciu”), Premiul OSCAR pentru imagine, Festivalul International Ciudad de Panama, 1974 („Nunta de piatră”). De altfel, filmul „Nunta de piatră” a fost achiziţionat de Muzeul de Artă Modernă New York.
Mai multe informații despre Iosif Demian pot fi consultate pe pagina dedicată activității regizorului.
Citiți monitorulcj.ro și pe Google New
CITEȘTE ȘI:
