În avalanșa de informații despre digitalizare, automatizare, tehnologizare, în imnurile care se închină IT-ului, unicornurilor, start-up-urilor, bitcoin-ului, industriilor creative, festivalurilor verii, în freamătul economiei care duduie din consum din importuri...
Producătorii de medicamente din România susțin că fiscalitatea aberantă, creșterea costurilor de producție și criza forței de muncă sunt bariere în calea aprovizionării populației cu medicamente din producția internă. “Tot mai multe medicamente esențiale, utilizate de sute de mii de pacienți, sunt greu de găsit în farmacii”, reclamă aceștia.
Se vorbește de criza medicamentelor (ieftine) de mai bine de două mandate ale Parlamentului European, dar statele membre nu reușesc sau nu vor să identifice corect cauzele, iar oficialii europeni întârzie să ia măsurile care se cuvin.
Studiul PwC European Private Business Survey exprimă statistic strigătul disperat al fiecărui angajator: NU GĂSIM PERSONAL CALIFICAT nicăieri în Europa de Est.
Industria farmaceutică din România este, pe lângă industria de automotive, singura dintre industriile prelucrătoare care nu numai că nu a închis situri de fabricație după 1995, ci a continuat să se dezvolte – astfel încât astăzi cele peste 30 de fabrici de medicamente din România sunt competitori serioși atât pe piață domestică cât și la export.
Închizând 3.000 de fabrici în perioada 1996-2016, ne-am abandonat prin propria guvernare, cu bună știință, suveranitatea în manufactură și finalmente, am renunțat la marea valoare adăugată în economie.
Nu fac politică și nici nu voi face vreodată – cum le spun tuturor celor care mă invită, sunt prea tânăr să fiu de stânga și prea bătrân să fiu de dreapta – dar nu pot să nu remarc un moment emoționant, și anume că ne-au crescut copiii: ieri, 26 mai, a început transferul puterii de la generația celor născuți după 1966, cunoscuți ca Decrețeii, la copiii lor, cei născuți după 1980, supranumiți Milenialii.
