Politică

OPINIE. De la MCV la MVC

Posibila și probabila ridicare pentru România a MVC (Mecanismul de Cooperare și Verificare al Comisiei Europene) mă face să mă gândesc dacă acest fapt nu este și un semn, un îndemn și o obligație pentru noi de a trece de la o „supraveghere democratică externă” (ceea ce este MCV) la o „supraveghere democratică internă”, căruia eu i-am zis în mod convențional și pentru simetrie MVC, adică Mecanism de Verificare Civică.

Viorel Nistor, lect. univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din UBB, Departamentul Jurnalism

 

 


Dincolo de simboluri și acronime, voi încerca să explic ce înțeleg prin asta și care este saltul sau pasul înainte pe care societatea noastră trebuie să-l facă ca semn al maturității democratice la care a ajuns. Sau nu.

 


Mai întâi, puțină istorie. MCV-ul UE a fost introdus pentru România și Bulgaria în special în 2007, chiar la momentul aderării acestora la UE ca o recunoaștere a stării de incompletă pregătire pentru aderare a celor două și a deficitului democratic și instituțional al acestora, pe de-o parte, dar și ca un mijloc de verificare a evoluției acestei stări și de presiune în privința mai bunei funcționări a statului de drept și a justiției. Altfel spus, era și un obstacol instituțional în calea unor abuzuri ale puterii într-un stat nu îndeajuns consolidat democratic și a proliferării corupției. Mecanismul acesta suplimentar de control dinafară a funcționării statului și-a dovedit și justificarea și utilitatea, atât la nivel preventiv (aveți grijă ce faceți), cât și la nivel concret faptic (cel puțin în derapajul lui Liviu Dragnea în 2017, Ordonanța 13, legile justiției etc., care și-a luat statul român în nume și în folos personal). Sigur că în/după 15 ani de „control exterior”, MCV a devenit, cel puțin la nivel perceptiv, și o formă de discriminare și chiar de umilire pentru aceste țări, cu atât mai mult cu cât au apărut derapaje democratice și în alte țări membre, dar „neverificate”. 

Printr-un concurs de împrejurări (schimbarea puterii, evoluții sau semnale pozitive din țară, învechirea și caducitatea instrumentului, apariția de fenomene/abuzuri noi, schimbarea paradigmei globale – pandemie, război, introducerea altor mecanisme de control etc.), Comisia Europeană recomandă în aceste zile ridicarea MCV și pentru România (pentru Bulgaria fusese ridicat anterior). Deși nu a devenit fapt, mai fiind necesare câteva formalități, ridicarea MCV este și va fi prilej de jubilație, de laudă și de marcaj politic (al unora) pentru „merite democractice” sau de regrete și îngrijorări (ale altora), cum ar veni, de-acum înainte cine va mai putea stopa abuzarea statului de drept și a justiției în România.


Întâi de toate că a fost introdus un alt mecanism de control asupra tuturor statelor UE, se numește Raport privind statul de drept (Rule of Law Report) și ar putea fi chiar mai eficient, pentru că are implicații în privința (ne)alocării banilor europeni (vizând acum în special Ungaria și Polonia). Dar nu despre asta e vorba. 

Căci supravegherea funcționării statului de drept în România trebuie realizată din interior și prin mijloace democratice, acesta ar trebui să fie răspunsul complet la ridicarea MCV și asupra acestui lucru vreau să insist. Sigur că răspunsul, ce înseamnă conștientizare, asumare și responsabilitate, nu e ușor de dat, pentru că privește nu doar clasa politică și instituțiile democratice, ci pe fiecare cetățean în parte și conștiința și prezența lui continuă în procesul democratic. Nu-i ușor de dat pentru că statul însuși și leadershipul în toți acești ani n-au pus accentul pe educație civică, democratică și politică, pe emanciparea în masă pentru a crea funcționalitate și germenii civici ai „supravegherii democratice” cu care fiecare cetățean este dator propriei libertăți și perpetuării acesteia. Partidele politice înseși aveau obligația de a face mai mult în această privință prin a inspira încredere populației, a duce o politică transparentă de recrutare a cadrelor de conducere, a cultiva criterii meritocratice în propria „ogradă”, a împrospăta și aerisi politica pentru a fi înțeleasă și agreată sau, cel puțin, pentru a nu fi respinsă și blamată. 


Măcar atât trebuie să înțeleagă oamenii că democrația (adică puterea poporului) este acel gen de societate cu un echilibru fragil menținut tot timpul prin alegeri libere participative, prin jocul dintre putere și opoziție, care raport disproporționat este echilibrare de către presa liberă, societatea civilă și de fiecare cetățean în felul său. 

Societatea românească a dat un neașteptat test de maturitate democratică în 2017 și 2018 prin niște proteste publice în toată țara, de dimensiuni nemaivăzute și în locuri nemaiîntâlnite.  Însă nu e de-ajuns o dată, nu e suficient din când în când, „vegherea”, atitudinea, asumarea și reacția trebuie să fie permanente, societatea democratică în întregul ei nu obosește niciodată, ia cunoștință de sine, își creează proprii anticorpi pentru a face față atacurilor și abuzurilor antidemocratice asupra instituțiilor și a statului de drept. S-a dovedit însă că „se poate”, căci „strada românească”, protestul public masiv și ferm, a dat jos mai multe guverne și prim-miniștri. 


Forma cea mai sănătoasă, democratic și civic, de „supraveghere” a puterii împotriva abuzurilor este cea din interior, produsă prin implicarea și atitudinea fiecărui cetățean, care se informează, ia la cunoștință și înțelege realitatea (politică, economică, socială etc.) și găsește mijloacele și resorturile de a-și face simțită prezența, punctul de vedere, opțiunea și dorința. Pasivitatea cetățenească, absența sau refuzul vieții politice și a implicării civice sunt la antipozi și este exact genul de atitudine ce încurajează abuzurile, omisiunile voite și încălcările antidemocratice, corupția, legile strâmbe, cultivarea intereselor personale sau de gașcă, îngrădirea sau suprimarea parțială a libertății de exprimare șamd. 

A „supraveghea” din interior puterea (ca să nu o facă alții) nu e complicat, dar sunt de urmat niște pași simpli și firești, la îndemână, necostisitori, accesibili, posibili pe fondul conștientizări și implicării fiecărui om. De pildă, să participăm cât mai mulți la alegeri; să acceptăm, să încurajăm, să urmărim și să ne implicăm în partidele politice ca mobile obligatorii ale puterii (ce fac, ce programe au, ce promisiuni fac și cum le respectă etc.); să ne informăm corect și să credităm și sprijinim (inclusiv financiar) presa liberă ca garant al democrației; să luăm atitudine în fața oricător abuzuri (și când nu ni se întâmplă nouă); să participăm la acțiuni civice de popularizare, susținere sau protest atunci când credem și empatizăm cu acestea șamd. 

Așa cum nu există pe lume o „armată” mai puternică decât „toți oamenii”, un „finanțator” mai bogat decât „toată mulțimea”, o „sursă de informație” mai completă decât „întreg publicul” etc., nu există un mai bun „supraveghetor” al puterii decât „toți cetățenii”, cu condiția să fie prezenți, avizați, implicați civic și să ia atitudine în raport cu orice cred că e necesar. Iată mecanismul desăvârșit de verificare civică (i-am zis MVC) care poate înlocui cel mai draconic și umilitor MCV.

Viorel Nistor este lect. univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din UBB, Departamentul Jurnalism. Viorel Nistor are peste 20 de ani de experienţă în presă şi predă jurnalismul de mai mult de 10 ani. A scris la revista NU, Ziua, Ziarul de Cluj şi Clujeanul.

CITEȘTE ȘI:

OPINIE. „Cine vrea pacea”

Ultimele Stiri
abonare newsletter