Artă & Cultură
INTERVIU | Când satul i-a ales bărbatul, ea și-a ales libertatea. Bianca Tămaș spune povestea bunicii în cartea „Anuță dragă”.
„Merit mai mult de atât!” Cum a sfidat o tânără de 17 ani regulile satului în anii ’50 și de ce povestea ei contează mai mult ca oricând.
Bianca Tămaș spune în „Anuță dragă” povestea bunicii care a avut curajul să aleagă o altă viață. | Foto: Mădălina IVAN / monitorulcj.ro
Există povești de familie pe care le auzim de atâtea ori, încât ajungem să credem că le cunoaștem pe de rost. Le ascultăm în bucătărie, în timp ce se pregătește ceva bun, printre treburi care nu par importante atunci, dar care devin, peste ani, unele dintre cele mai prețioase amintiri.
Pentru Bianca Tămaș, povestea bunicilor avea gustul lăștilor cu silvoiță, pastele cu magiun de prune pe care le pregătea împreună cu bunica de câteva ori pe an. O zi întreagă de lucru, de întins aluatul și de ascultat, din nou, răspunsul la aceeași întrebare: „Cum v-ați cunoscut tu și bunicul?”.
Din aceste zile petrecute împreună s-a născut, mai târziu, „Anuță dragă”. Nu pentru că Bianca ar fi descoperit dintr-odată povestea, ci pentru că altcineva a ascultat-o pentru prima oară și a văzut în ea ceea ce familiaritatea poate ascunde.
O prietenă venită din București, emoționată de cele auzite, i-a spus că trebuie să scrie o carte. Povestea a devenit mai întâi proză scurtă, apoi roman. În tot acest timp, bunica nu a fost doar sursa amintirilor, ci și prima persoană căreia Bianca îi citea paginile: corecta, completa, își amintea și insista ca anumite întâmplări să nu fie uitate.
În centrul cărții se află o femeie care, foarte tânără, a trebuit să aleagă între omul iubit și ceea ce așteptau ceilalți de la ea. Anuța și-a cunoscut viitorul soț la 16 ani, însă presiunea rudelor și a satului a împins-o mai întâi spre un alt bărbat, înstărit, alături de care nu a fost fericită. După un an, a hotărât să plece. În lumea anilor ’50, o asemenea decizie venea cu o greutate pe care Bianca spune că nici măcar nu a redat-o în întregime în roman.
La prima ediție, scriitoarea era convinsă că spune, înainte de toate, povestea de dragoste a bunicilor. Revenind asupra textului, a descoperit că iubirea era doar o parte a lui. Mai presus de aceasta se afla bunica: o femeie care, la 17–18 ani, a găsit puterea să spună că nu mai vrea să rămână într-o căsnicie nefericită și că merită mai mult.
Bunica Biancăi a murit pe 24 ianuarie 2025, la 90 de ani. Rescrierea cărții, un proiect amânat până atunci, a devenit și o formă de a se reconecta cu ea. Ceea ce trebuia să fie o revizuire a limbajului s-a transformat în aproximativ 50 de pagini noi, cu dialoguri dezvoltate, tradiții locale și elemente de fantastic.
Într-un interviu pentru monitorulcj.ro, Bianca Tămaș povestește despre femeia din spatele personajului, despre întâmplările pe care a ales să le păstreze doar în familie și despre tihna unei lumi din care ar salva felul de a face lucrurile pe îndelete, dar nu și obligația de a trăi după gura lumii.
Din bucătăria cu amintiri pe paginile cărții. Povestea neconvențională a Anuței, femeia care și-a refuzat propriul destin trasat de alții!
Valentina Prelipcean: Care este prima imagine care îți vine în minte când spui „Anuță dragă”: bunica ta sau personajul din carte?
Bianca Tămaș: Bunica mea, evident. Dar este foarte mică diferența dintre bunica și personajul din carte. Eu am scris exact ce mi-a povestit ea. Am stat luni în șir, nopți în șir, repovestind și punând întrebări.
Pe măsură ce scriam, mergeam și îi citeam bunicii, iar ea îmi spunea: „Acolo e bine, acolo n-ai înțeles bine. Stai că mi-am mai amintit ceva ce trebuie scris. Neapărat să scrii și asta!”. Așa că nu este prea mare diferență între ele.
Într-adevăr, am și personaje pe care le-am inventat, care nu există în realitate. Altfel ar fi fost o biografie, nu un roman.
V.P.: Când ai ascultat povestea bunicii, ce ai aflat despre ea și nu știai până atunci?
Bianca Tămaș: Eu cam știam povestea, pentru că mi-o spusese de foarte multe ori. Bunica mea și cu mine aveam un obicei: de două–trei ori pe an făceam lăști cu silvoiță. Sunt niște paste în care punem silvoiță, adică magiun de prune.
Procesul era destul de lung. Stăteam o zi întreagă să le facem, pentru că pregăteam aluatul de la început, apoi îl întindeam, făceam formele și așa mai departe. În timpul acesta, eu îi spuneam mereu: „Povestește-mi cum v-ați cunoscut tu și bunicul!”. Și îmi spunea povestea iar și iar, de câteva ori pe an.
La un moment dat, a venit o prietenă de-a mea din București și am zis să o învățăm să facă lăști cu silvoiță. Atunci i-am spus bunicii: „Hai, acum ne spui amândurora povestea despre cum v-ați cunoscut tu și bunicul!”.
Ne-a povestit, iar la final prietena mea era toată în lacrimi. Mi-a spus: „Bianca, tu trebuie să scrii o carte cu povestea asta!”. Nu mă gândisem niciodată, dar mi s-a părut o idee foarte bună și am început să scriu. Prima dată a fost o proză scurtă, cu care am participat la concursuri și am câștigat. După aceea, proza scurtă s-a transformat într-un roman.
Dragostea, promisiunea și presiunea satului
V.P.: În roman, Anuța ajunge să se căsătorească cu altcineva decât omul pe care îl iubește. Cât din această poveste s-a întâmplat în realitate?
Bianca Tămaș: S-a întâmplat sută la sută în realitate. Bunica l-a cunoscut pe bunicul când avea 16 ani, cumva întâmplător. Prima dată s-a întâlnit cu un frate de-al bunicului, căruia i s-a părut frumoasă și harnică, numai bună de luat de nevastă. Dar bunicii nu i-a plăcut de el.
Atunci, fratele bunicului i-a spus: „Este o fată acolo, frumoasă, cu părul lung, pe care îl împletește și îl prinde în brâu, să nu o încurce. Mie îmi place foarte mult de ea, dar pe mine nu mă bagă în seamă. Du-te și vezi, poate de tine o să-i placă!”.
Bunicul s-a dus să o vadă. Când a intrat în casă, bunica a spus că era cel mai frumos bărbat pe care îl văzuse vreodată. Putem spune că a fost dragoste la prima vedere. S-au întâlnit de câteva ori și au mai discutat. Dar bunica era dintr-un sat mic, unde exista concepția că, dacă te căsătorești cu cineva din afara satului, înseamnă că nimeni din sat nu te-a vrut și că asta este o rușine.
Din cauza presiunii sociale, mai ales a neamurilor, bunica a fugit cu un bărbat din sat care era „găzdoi”, cum se spunea: avea casă, animale, era înstărit. Dar nu a fost fericită cu el. Își amintea că, atunci când a fugit, a trebuit să sară peste o zonă mai mlăștinoasă. Chiar în momentul acela s-a gândit la bunicul și la faptul că îl pierduse.
Au plecat la oraș, la fratele bunicii. Bunicul a auzit că ea fugise și a urmărit când pleca bărbatul respectiv, ca să poată vorbi cu ea. I-a spus să meargă cu el, că o ia de soție și atunci, să nu se mărite cu celălalt. Bunica i-a răspuns: „Nu pot, pentru că mi-am dat cuvântul”. A stat un an cu acel bărbat, un an în care nu a fost fericită. Era foarte gelos, se comporta urât cu ea, era indiferent. După un an, bunica a spus: „Gata, eu plec, pentru că merit mai mult de atât!”. Și a divorțat.
V.P.: A existat o întâmplare pe care ai ales să nu o publici, ca să protejezi pe cineva?
Bianca Tămaș: Da, au fost mai multe, dar tocmai din acest motiv nu pot să le spun. La sat, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea, se întâmplă tot felul de lucruri. Unele erau întâmplări legate de oameni care băuseră prea mult sau de situații din gospodărie. Au fost și lucruri mai complicate, care nu aveau sens pentru poveste. Bunica mi le-a spus mie, dar am ales să nu le public.
O nouă ediție și o formă de a rămâne aproape
V.P.: Bunica ta a murit pe 24 ianuarie 2025, la 90 de ani. A apucat să vadă forma finală a noii ediții?
Bianca Tămaș: Nu. Aveam deja gândul să rescriu cartea, pentru că volumele se epuizaseră și voiam să o reeditez. Dar tot amânam. După ce a plecat bunica, cred că și din nevoia de a mă reconecta cu ea, am spus: „Hai să o reeditez!”. Inițial trebuia doar să o șlefuiesc puțin. Povestea este scrisă la persoana întâi, pentru că îmi doresc ca oamenii care o citesc să simtă că stau de vorbă cu bunica, la un pahar de vin fiert, iar ea le povestește viața.
Când am scris prima dată cartea, în 2016–2017, am avut și scăpări de limbaj care nu erau naturale pentru ea. Le-am observat la multă vreme după și voiam să le corectez. Doar atât trebuia să fac, dar am ajuns să scriu încă 50 de pagini. Editura nu înțelegea de ce nu predau odată cartea, iar eu le spuneam că va fi mai mult.
Am transformat în dialoguri anumite părți pe care bunica le povestea pe scurt, ca să dezvolt povestea. M-am axat mai mult și pe tradițiile din zonă, pentru că în comuna din care era bunica sunt tradiții deosebite și am vrut să le scot în evidență. Am mers puțin și spre fantastic, spre vrăji și blesteme. Sunt pasionată de lucrurile acestea.
V.P.: Ce obicei din lumea Anuței ai păstra și ce ai lăsa în trecut?
Bianca Tămaș: Aș lăsa în trecut ideea că trebuie să te măriți de gura lumii. Aș păstra tihna cu care se făceau lucrurile odinioară. Lăștile cu silvoiță se pot face mult mai repede acum, dar ce sens are? Parcă sunt mai bune când știi că ai muncit o zi întreagă pentru ele.
„Povestea de dragoste a fost un pretext!”
V.P.: Cum vezi acum prima ediție a cărții, în comparație cu cea de-a doua?
Bianca Tămaș: Când am scris și publicat prima ediție, eram convinsă că este o carte despre povestea de dragoste a bunicilor mei. După aceea, discutând cu oameni care au citit-o, răsfoind-o, recitind-o și lucrând din nou la ea, mi-am dat seama că povestea de dragoste a fost un pretext.
De fapt, este mai mult despre bunica, pentru că ea a fost o femeie extraordinară. În anii ’50, să pleci din casa bărbatului tău și să spui că nu mai vrei să fii cu el, că vrei să divorțezi, era ceva foarte rar. La 17–18 ani, cât avea ea atunci, a făcut un lucru extrem de puternic.
V.P.: Crezi că vârsta a avut un rol în alegerile ei? Ar fi luat alte decizii dacă ar fi avut 20 sau 30 de ani?
Bianca Tămaș: Nu cred că ar fi schimbat cu nimic situația. În primul rând, probabil nu s-ar fi căsătorit atât de târziu, pentru că pe vremea aceea femeile se căsătoreau devreme.
Nu a fost o decizie impulsivă. Cei care vor citi cartea vor vedea că bărbatul acela a curtat-o și a pețit-o multă vreme. Nu a fost ceva de felul: „Hai, Anuță, fugi cu mine!”, iar ea să fugă două zile mai târziu.
A fost un proces îndelungat, la care s-a gândit și pe care l-a cântărit. Până la urmă, presiunea și-a spus cuvântul. Nici în carte nu am detaliat atât de mult câtă presiune s-a pus, de fapt, pe ea.
Din povestea Biancăi rămân două lucruri care par să se întâlnească în fiecare pagină: răbdarea de a asculta și curajul de a alege. Prima a făcut posibilă cartea. Cel de-al doilea i-a schimbat viața Anuței, într-o vreme în care o femeie foarte tânără avea puțin loc să spună că nu este fericită și că vrea altceva.
„Anuță dragă” păstrează astfel mai mult decât amintirea unei iubiri. Păstrează vocea unei femei, felul ei de a povesti, lumea în care a trăit și hotărârea de a nu rămâne acolo unde nu îi era bine. Pentru Bianca, întoarcerea la roman a fost și o întoarcere la bunica pe care o ascultase de atâtea ori, într-o bucătărie în care o zi întreagă de muncă însemna și o zi întreagă împreună.
Poate că acesta este unul dintre lucrurile pe care povestea lor ni le lasă: înainte ca amintirile să devină pagini și înainte ca întrebările să rămână fără răspuns, să ne facem timp să ascultăm. Chiar dacă știm povestea. Chiar dacă am mai auzit-o. Uneori, tocmai în ceea ce ni se spune iar și iar se află lucrurile pe care nu ar trebui să le pierdem.
Citiți monitorulcj.ro și pe Google News
CITEȘTE ȘI:
