monitorulcj.ro Menu

Politică

OPINIE. Nici prea-prea, nici foarte-foarte

Prea multă consecvență în politică înseamnă fixism, rigiditate, neadecvare, ce va duce, în cele din urmă, la eșec.

Prea puțină consecvență în politică înseamnă fluiditate, flexibilitate excesivă, compromis, ce va naște neîncredere, care va duce tot la eșec.

Media aritmetică (țeapănă, nemoderată) a celor două margini generează o altă aberație (o extremă a mijlocului), definită și consacrată genial de Caragiale (adevăratul „jupân” al politichiei românești), o atitudine/manifestare pe care el o numește „nici prea-prea, nici foarte-foarte”.  Citez din Caragiale (Opere, Volumul 3,  Reminiscențe și notițe critice, Istoria se repetă):

„Era în adevăr în Ploești, pe atunci, o mână de politicaștri, cari se numeau moderați, un fel de lichele centraliste, avocăței și dăscălași, cari nu erau nici conservatori, nici liberali, băieți nici prea-prea, nici foarte-foarte.” Iar politicastru (aflăm din DEX) este un „om politic lipsit de orizont, preocupat de interese meschine”.

Iată de ce politica trebuie făcută de elite, oameni înzestrați și pregătiți, capabili să găsească și „să taie” media cea mai bună, aceea care îi favorizează și pe ei înșiși (c-așa-i politica), dar face bine și celor mulți, poporul, cetățenii (c-așa-i politica făcută bine), și nu de „gioarse” aruncate de peste tot, alipuite în politică cu gândul „să fure pe gratis” și ele.

Aștern aceste reflecții despre politică cu gândul la ce se petrece în aceste zile la noi și la ce s-ar putea întâmpla în zilele, săptămânile și lunile următoare. Căci din multe câte ar putea fi, aproape toate sunt posibile într-o țară ca a noastră. Și nu spre lauda ei.

Parcă convenisem (o majoritate a alegătorilor) că, într-o țară, cu un guvern susținut de o majoritate parlamentară (PSD) răsturnat și înlocuit de un guvern susținut de o minoritate (PNL), sunt necesare, din motive evidente (și stringente) de reprezentativitate, legitimitate și gestionare eficientă a guvernării, alegeri anticipate, care să ducă la o nouă majoritate parlamentară.

Dar așa-i la noi, „una vorbim și bașca ne înțelegem”, vorba atoateștiutorului și nemuritorului Caragiale.

Câtă vreme (vreo trei luni încheiate) PNL n-a făcut nimic să le convoace, au sărit toți cu gura să spună că nu-și țin promisiunea, că s-au așezat la putere, că își iau în primire funcțiile, că își instalează pilele și că nu mai vor să audă de anticipate. Când au făcut singurul lucru pe care-l puteau face pentru a provoca anticipate, adică au „șantajat” PSD cu alegeri în două tururi pentru primari, generând propria cădere, guvernul PNL a început să fie criticat că generează o criză politică inutilă, că au greșit strategia, că s-au fraierit, că nu vor reuși să convoace anticipatele etc. Eu nu sunt apărătorul PNL (dimpotrivă, sunt criticul lor, pe fond), dar sunt susținătorul alegerilor anticipate, așa cum ne-a fost vorba și înțelesul. Și nu prea înțeleg nici ezitările unora (cu privire la temeinicia anticipatelor), nici „sclifoselile” unor analiști/jurnaliști, care se dovedesc tot atât de (in)consecvenți ( de „nici prea-prea, nici foarte-foarte”) precum politicienii pe care, din păcate, îi secondează/slujesc.

Pentru cei care reușesc să-și mai scoată capul din „ineluctabila știre a zilei”, pentru cei care pot și știu să-și arunce ochii și asupra economiei, pentru cei care există și o agendă mare (nu doar una personală sau a partidului și a redacției), România are o serie de priorități care nu pot (și nu e bine) să fie amânate.  O parte sunt punctuale, altele sunt strategice, toate de neîntârziat. Pe cele punctuale le-a sintetizat foarte bine, numindu-le urgențe, site-ul cursdeguvernare: Salvarea Complexului Energetic Oltenia (ce acoperă circa 20% din consumul de electricitate al României); Gazele din Marea Neagră (blocate complet de o guvernare interimară); Restructurarea ANAF (esențială pentru procurarea de resurse bugetare necesare tuturor proiectelor); Desființarea Secției speciale pentru anchetarea magistraților (lăsată în coadă de pește); Reorganizarea ANOFM (în contextul deficitului acut de forță de muncă și de lucrători calificați în România). Urgențele strategice doar le reamintesc: autostrăzile, căile de comunicații (șosele, căi ferate), restructurare și relansare economică, reforma educației și a sistemului de sănătate, reorganizare constituțională și a sistemului de justiție și nu mai zic altele că ne sperie. Toate acestea ar fi amânate cel puțin un an în lipsa anticipatelor.

Cum se raportează politicianul român (de tip „nici prea-prea, nici foarte-foarte”) și partidele la aceste realități?

De bine de rău, PNL „a urnit căruța” anticipatelor, dar au nevoie ca de aer de unitate, coerență și flexibilitate în negociere (nu știu dacă le au), menținând o miză mare, atât pentru ei cât și pentru țară. PSD vorbește cu nerușinare (după abia trei luni) despre democrație și încălcarea „liniei roșii”, arborând un singur steag, cel de partid (pe care scrie „nu vrem anticipate”) și niciun proiect pentru oameni (adică moartea politicii). Așa zisul pact (în care eu nu prea cred) între cele două partide (alegerile în două tururi pentru anticipate), ar fi măcar un compromis util și o chestie mai deșteaptă decât o „prostie” (lăsată la voia întâmplării). USR și PLUS luptă și ei cu demonii mediocrității, unii, cei ai identității (ne)convingătoare, ceilalți, ai organizării (ne)terminate. În același sac fără fund, încap resturi de partide (ALDE, PMP, Pro România), ale unor lideri (Băsescu, Tăriceanu, Ponta) care ar trebui să-și recunoască obștescul sfârșit în politică.

Fără identitatea și pregnanța celor care ne conduc, așa va rămâne și țara: „nici prea-prea, nici foarte-foarte”.