Actualitate

OPINIE: Ştirea şi neştirea. Cum să „ochești” o știre falsă?

Legătura dintre informaţie (ştire) şi opinie a fost dintotdeauna foarte instabilă şi fluidă. Întotdeauna au existat şarlatani, falsificatori şi mincinoşi, mai ales în politică şi în ştiinţă, intresaţi să cîştige bani, putere sau pur şi simplu atenţie.

Dar, în ultimele câteva luni, fenomenul ştirilor false a intrat în centrul atenţiei publicului, mai ales în urma dezvăluirilor privind scornelile care l-au pus pe Donald Trump în Biroul Oval de la Casa Albă, cel mai puternic şi mai influent om al Planetei.

Recent, în România reţelele sociale au abundat în relatări despre presupuşi organizatori ai protestelor din Piaţa Victoriei, de la multimilionarul George Soros, companii multinaţionale, diverse ONG-uri sau „agenturi”. A fost vreuna dintre aceste informaţii verificată înainte de a fi aruncată în spaţiul public? Cel mai probabil nimeni nu şi-a pus această problemă. Şi asta pornind de la presupunerea bunei credinţe. Care e, la rândul ei, o problemă spinoasă.

Viteza cu care poveştile circulă în spaţiul online face cvasi-imposibilă verificarea acurateţei informaţiei. Aceasta este o realitate îngrijorătoare.

Mass media tradiţionale se văd tot mai adesea puse în imposibilitatea de a ţine pasul cu avalanşa de informaţii care tranzitează zilnic news-feed-urile jurnaliştilor. Reţelele de socializare sunt inundate de postări, unele dintre ele aparent credibile, despre presupuse fapte şi/sau declaraţii, pe care jurnaliştii au posibilitatea fie să le ignore, fie să le ia în seamă. Verificarea lor este o muncă sisifică.

Jurnalismul tradiţional a fost afectat iremediabil de tehnologie, iar principala schimbare este transferarea responsabilităţii de a filtra şi verifica informaţiile către marele public. Dacă, în urmă cu aproape un secol (cea mai mare parte a perioadei 1850-1990), jurnalismul profesionist presupunea apartenenţa la un corp profesional, o breaslă a celor care îşi câştigau existenţa din comunicarea cuvântului tipărit, iar mai apoi vorbit şi înregistrat ca imagine, o dată cu Internetul, oricine are acces la reţea se transformă într-un comunicator public.

Studiile de specialitate, legitimația de presă, legislaţia adesea restrictivă (în Franţa, spre exemplu, Legea Presei interzice practicarea acestei meserii acelora care nu sunt membri ai unei organizaţii profesionale, însărcinată oficial cu emiterea cărţilor de jurnalist profesionist), regulile de redactare, controlul redacțional pe verticală etc – care făceau ca textul jurnalistic să fie considerat 100% adevărat –, au fost date la o parte o dată cu dezvoltarea masivă a Internetului. Odată cu accesul liber la spaţiul virtual, practic oricine poate scrie, posta public, promova în mediul online şi distribui către „prietenii virtuali” un conţinut informativ neverificat şi, adesea, neverificabil.

Dezvoltarea masivă a Internetului, apariţia reţelelor de socializare online şi „democratizarea” accesului la tehnologie, prin ieftinirea incredibilă a dispozitivelor care permit accesul la world wide web, au dus nu doar la o infinitate de opinii exprimate liber, dar şi la o scădere a standardelor de calitate a presei. Din cel puţin două motive majore: tentaţia de a produce conţinut mai ieftin, mai mult şi mai repede (care a dus la un conţiut editorial de proastă calitate, plin de ştiri incomplete, neverificate şi care fac apel mai degrabă la latura emoţională decât la cea raţională a cititorului, alimentând spaimele şi viciile fiinţei umane, în detrimentul dorinţei de cunoaştere şi de predicţie specializată a viitorului societăţii), respectiv teama de a pierde conţinut şi, implicit, cititori (care se concretizează prin presiune de ordin economic asupra organizaţiilor media).

Jurnalismul de informare a fost înlocuit de jurnalismul de fabulaţie, fie prin accentuarea temerilor şi dorinţelor morbide, fie prin preluarea unor presupuse ştiri din surse discutabile, neverificate (din lipsă de timp şi resurse) şi neverificabile (mai ales din cauza imposibilităţii identificării sursei). Infinitatea surselor de informare a dus la o explozie a conţinutului, presa tradiţională şi-a pierdut monopolul, atât asupra surselor de informare a publicului, cât şi asupra canalelor prin care ştirile ajung la cititori. Oricine, indiferent cine este şi ce interese are, își poate face aproape gratuit un canal media, prin care să transmită orice conţinut şi sub orice formă doreşte, iar „informația sa” să ajungă instantaneu la toată populația „satului global”. Cel puţin teoretic.

Lipsa unor canale alternative de informare conferea presei un monopol asupra ştirilor. Apariţia Internetului a deschis piaţa informaţiei oricui are acces la un computer sau telefon inteligent. Cu ce costuri?

Reacţia de apărare a presei a fost aceea de a „bloca” ştirile false. Fie prin propuneri de legi restrictive, fie prin mecanisme de verificare. În prima categorie se înscriu Iran sau China, state cu regimuri politice totalitare, dar şi democraţii precum Italia sau Germania. Costurile în termenii libertăţii de exprimare ar putea fi imense. Cum „minciuna unuia” poate fi „adevărul altuia”, opinie liber exprimată în spaţiul public, există un risc major ca spaima de „ştiri false” să aducă în loc o limitare a dreptului la liberă exprimare.

Sub presiunea online-ului, presa tradiţională a recurs la eliminarea mecanismelor interne de reglementare – editori, cap limpede, corectori. În plus, jurnaliştii înşişi şi-au suspendat mecanismele de autoreglementare, care le „interziceau” să publice informaţii neverificate din trei surse independente, care îi obligau să ceară poziţiile tuturor părţilor implicate înainte de publicarea articolelor şamd.

Au rămas în vigoare doar valorile morale ale fiecărui jurnalist în relaţia cu profesia sa şi cu cititorii: buna credinţă, onestitatea faţă de public, morala, responsabilitatea faţă de interesul public. Cine vrea să le respecte, bine, cine nu, nu poate fi sancţionat decât de cititorii săi. Dacă aceştia, la rândul lor, mai au standarde şi pretenţii.

Publicul cititor rămâne singurul în măsură să discearnă între ştirile adevărate şi cele inventate, dacă va avea disponibilitatea şi dorinţa de a o face, să aleagă conţinutul relevant de balastul inevitabil promovat de reţelele sociale online, să selecteze ce îi este util, de ceea ce oricum nu face decât să îi umple inutil inboxul.

De vreme ce cititorii au din start niveluri diferite de analiză, dictate prin educaţie, capacitatea intelectuală individuală şi experienţa de viaţă acumulată, este lesne de ce primează principiul „am citit eu undeva, deci trebuie să fie adevărat”, care nu face decât să permită şi chiar să favorizeze manipularea prin canalele online unde controlul editorial este în mod lipsit de transparenţă deţinut de persoane şi grupuri interesate.

Iată de ce Monitorul de Cluj (www.monitorulcj.ro) se aliniază unui demers global de identificare şi sancţionare a surselor de „ştiri false”, făcând un apel la cititorii noştri să aleagă cu maxim discernământ ce citesc, să filtreze sursele din care se informează şi să sancţioneze prin refuzul de a da click acele pretinse „publicaţii” care promovează un conţinut slab calitativ, mint cu neruşinare sau promovează interesele unor indivizi dubioşi ori ale unor grupuri care manipulează pentru a obţine bani şi putere.

Iată ce puteţi face pentru a „ochi” ştirile false şi site-urile care manipulează. Dacă nu le citiţi, vor dispărea, iar presa va câştiga din nou credibilitate şi respectul pe care îl merită.