monitorulcj.ro Menu

Actualitate

OPINIE: Gunoi bagi, gunoi iese. Sau de ce nu contează numărul tururilor de scrutin dacă politicienii sunt de rahat

În teoria mașinilor de calcul - o materie anterioară cursurilor de informatică ori de programare din zilele noastre - circula o vorbă, foarte des utilizată pentru a justifica infailibilitatea mașinăriei în relația cu eroarea umană: gunoi bagi, gunoi iese (Garbage in, garbage out! - expresia originală, în limba engleză). Adică, oricât ar fi de performant calculatorul, dacă datele introduse sunt greșite, în mod inevitabil rezultatul va fi eronat.

Similar, scrutinele din ultimii (20 de) ani au arătat o similitudine îngrijorătoare; orice metodă de alegere am folosi, clasa politică este la fel: de rahat.

Primele alegeri - mai mult sau mai puțin libere - din România, alegerile din 20 mai 1990, s-au desfășurat după metoda scrutinului proporțional pe liste de partide. A rezultat un Parlament care a reprodus fidel clivajele societății românești a anilor '90: comuniști contra anti-comuniști. Dar capacitatea Parlamentului de a adresa problemele majore ale țării a fost marcată de impotența Opoziției de a ține piept masivului FSN. Nu e de mirare, acesta a intrat în alegeri de pe poziția de organ administrativ, care deținea la momentul alegerilor puterea în stat.

Peste doi ani, alegerile din 1992 au adus un Legislativ rupt între aceleași mari curente: comuniști contra anti-comuniști, retrograzi contra progresiști. Parlamentul rezultat avea 484 de locuri și principalul partid de guvernământ, FDSN, avea 34-35% din mandate. Succesor al FSN, FDSN era condus de Ion Iliescu și era exponentul curentului retrograd, care frâna orice formă de liberalizare economică și, în general, se opunea democratizării societății. Faptul că Ion Iliescu a fost artizanul mineriadelor anilor '90, care au aruncat România într-un ev mediu al practicilor democratice și au distrus iremediabil imaginea țării în lume, avea să iasă la iveală ulterior. Deloc surprinzător pentru mulți dintre actorii politici ai vremii, Iliescu și acoliții săi s-au înconjurat de foști securiști și nomenclaturiști, al căror singur țel era, dacă nu reîntoarcerea la regimul comunist, măcar conservarea sistemului de alocare a resurselor, care la acel moment îi avantaja nemeritat. Au rezultat societăți comerciale căpușă, care au transferat ani la rând avutul "poporului" în buzunarele privaților. Nu întâmplător, aceiași care au avut acces și la vârful puterii, apropiați ai partidelor care au avut un rol hotărâtor în determinarea direcției economice și politice a țării. Oare trebuie să ne mirăm că cei mai retrograzi dintre politicieni s-au dovedit a fi conectați la cele mai profitabile afaceri, majoritatea izvorâte din privatizarea marilor combinate comuniste?

Patru ani mai târziu, în 1996, votul negativ - tot proporțional, pe liste - aducea alternanța: dreapta prelua guvernarea și promitea să facă tot ce nu au făcut comuniștii. Blestemul banilor nu s-a ținut, însă, departe de politicienii Convenției Democrate, mulți fiind implicați în privatizării dubioase și cazuri scandaloase de corupție. Bancorex, Romtelecom, Petromidia sunt doar câteva dintre cele mai sonore tunuri care a marcat sfârșitul anilor '90.

Și pentru că politicienii nu au reușit decât să-și dezamăgească alegătorii prin frecventele scandaluri și sciziuni, anul 2000 aducea din nou la putere stânga lui Ion Iliescu, de această dată condusă la Palatul Victoria de copilul teribil al stângii, Adrian Năstase.

Puțina presă care a scăpat controlului strict impus de guvernarea PDSR scria că Năstase și-ar fi propus să fie primul român care să aibă un miliard de dolari. Poate o exagerare sau doar o figură de stil, cert este că, ani mai târziu, Năstase avea să ajungă după gratii pentru fapte de corupție. A fost într-adevăr primul. Primul premier al României condamnat penal.

Înainte însă, Năstase și-a pregătit candidatura la președinție, modificând Constituția și croind pentru șeful statului un mandat de 5 ani, cu un an mai lung decât al Parlamentului.

Nu a fost pentru cine s-a pregătit, pentru că, în 2004, votul popular - din nou negativ, așa cum a început să fie caracteristic pentru alegerile din România - l-a adus la Cotroceni pe Traian Băsescu, al cărui slogan de campanie a fost La țepe, în Piața Victoriei!. Acesta a reușit și performanța de a obține două mandate consecutive de președinte, dar și pe aceea de a fi suspendat și repus în funcție de două ori.

O moștenire greu de ignorat a fost noua lege electorală, care, sub pretextul înnoirii clasei politice și personalizării mandatului a introdus votul uninominal. Dar și pe acesta politicienii l-au românizat; în locul britanicului „învingătorul ia totul” (majoritar într-un singur tur) sau al majoritarului clasic, cu două tururi de scrutin, inginerii metodelor electorale „originale” au introdus un surogat de alegeri proporționale în colegii uninominale, prin care a ponderat mandatele obținute uninominal cu reprezentarea proporțională la nivel național. Rezultatul: un Parlament-mamut, gigantic, cu aproape 800 de deputați și senatori, majoritatea incapabili să-și scrie singuri un proiect legislativ, dar toți grăbiți să-și recupereze „investiția” în campania electorală. Pentru prima dată, oficial, partidele au recunoscut că unul dintre criteriile de desemnare a candidaților a fost și potența financiară”. Doritori au fost, ca întotdeauna, puțini dintre ei ar fi putut, însă, să explice sursa banilor. O va dezvălui peste câțiva ani DNA, care a început să aibă reflexe de independență față de factorul politic și a deschis sertarele cu dosare urât mirositoare. Printre „victime”, proprietari de televiziuni, șefi de partide-balama, jurnaliști-șantajiști-politicieni, miliardari de carton, fotbaliști, impresari și patroni de cluburi de fotbal, foști și actuali miniștri și chiar judecători. Unii dintre cei mai bazați români, fie politicieni, fie sponsori ai politicienilor, au ajuns după gratii, unii chiar și pentru zece ani. În teorie, pentru că practica se va dovedi altă ciorbă și, loviți brusc de pasiunea pentru literatură, mulți vor ieși după doar câțiva ani.

Revenind la cavalerul luptei anti-corupție, Traian Băsescu a imprimat politicii românești un stil autoritar - „președintele jucător”, cum s-a autointitulat - și s-a impus în fața unui Parlament ostil prin invocarea poporului. Pe care l-a chemat chiar și la un referendum pentru „înjumătățirea Parlamentului-mamut „umflat” de sistemul electoral „original”. Referendumul a fost ignorat de politicieni, astfel că și acum avem același număr imens de parlamentari, încă o palmă a clasei politice pe obrazul cetățenilor care îi votează orbește la fiecare patru ani.

Tot palme a primit poporul și de la „băsiști”, după ce DNA a început să bage la Beciul Domnesc politicieni apropiați fostului președinte și acoliți ai lor. Dovadă că discursul anti-corupție e una, și corupția e alta. Sau, cum se spune în popor: să faci cum spune popa, nu cum face popa.

Încăpățânarea conducerii propriului partid de a accepta succesiunea dictată de la Cotroceni l-a împins în 2010 pe Traian Băsescu la gestul pruncucid: a dictat scindarea PDL și i-a croit favoritei blonde Elena Udrea o formațiune nouă cu care, spunea el, va schimba fața vieții politice a României. Nu a reușit decât să distrugă șansele dreptei de a obține guvernarea și să amplifice zvonurile despre un blat cu PSD-ul, condus după victorie de Victor Ponta, cel adesea fotografiat alături de Elena Udrea și devenit nu doar președinte de partid, ci și prim-ministru.

Plecarea lui Traian Băsescu, după zece ani de președinție, a deschis din nou competiția. În cursă s-au înscris candidați cu și fără șanse, dar alesul românilor nu a fost nici favorita-blondă Udrea, nici imberbul-premier Ponta. Soluția de mijloc a fost primarul Sibiului, neamțul Klaus Werner Iohannis, foarte puțin carismatic, total diferit de colericul Băsescu, și despre care se spune că „i se răcește ciorba în lingură de la masă la gură”.

Cert este că finalul deceniului Băsescu ne-a adus manifestații de proporții, dar nu organizate de și pentru partide, ci izvorâte din nemulțumirile profunde ale populației, canalizate de lideri cvasi-necunoscuți și promovate prin rețelele de socializare on-line. Generația Y, Milenialii, au coborât din on-line pe asfalt și s-au intitulat Neam trezit!. Printre motivele de nemulțumire, ignorate de clasa politică: mineritul cu cianuri la Roșia Montană, plagiatul grosolan al premierului Victor Ponta, un accident stupid al unui motociclist din coloana oficială-ilegală a vice-premierului Gabriel Oprea sau moartea pe bandă rulantă a victimelor incendiului din clubul Colectiv. Ultimele două l-au costat fotoliul pe Victor Ponta și au adus României un premier tehnocrat, Dacian Cioloș, adesea acuzat că este prea apropiat de fostul PDL.

Modificarea legii electorale nu a dat satisfacție voinței populare, astfel că nu avem nici Parlament unicameral, nici maximum 300 de deputați. O mică victorie au înregistrat însă românii: pentru viitorul Parlament s-a renunțat la originalul sistem uninominal care a umplut legislativul cu analfabeți bogați și politicieni-sponsorizați.

Dar o prevedere din legea alegerilor locale continuă să nemulțumească: alegerea primarilor dintr-un singur tur de scrutin, care ar putea duce la nedemocratica situație în care un candidat ar putea deveni edilul unei localități cu mai puțin de 20% din voturi. O situație în care reprezentativitatea primarului ar fi greu de susținut, indiferent de argumentele invocate.

Solomonic, președintele Curții Constituționale, Augustin Zegrean, a explicat că poate fi un tur de scrutin, pot fi zece, important este ca alegerile să fie democratice. Argument valid, căci reprezentativitatea este o caracteristică importantă și de neînlocuit a unui mandat democratic.

Ce nu spune nimeni este că nu e important doar cum alegi, ci și ce alegi. Iar dacă nu ai de unde alege, degeaba alegi. De două decenii, românii văd cum se perindă pe buletinele de vot aceleași personaje găunoase, cerșetorii de voturi cu probleme de inteligență, moralitate, mincinoși și puși pe căpătuială (Excepțiile, ca de obicei, nu fac decât să confirme regula!). Dacă nu sunt aleși în Consiliul Local vor candida pentru Parlament; dacă acolo nu își găsesc locul, își vor cumpăra unul de eurodeputat. O candidatură ratată, un mandat pierdut nu înseamnă pentru ei decât un efort în plus pentru a-și găsi un locșor călduț până la următoarele alegeri.

Acești oameni nu știu să facă nimic, în viața reală sunt total dependenți de relațiile politice. Dacă se declară oameni de afaceri, sigur fac afaceri cu statul; dacă sunt avocați, clienții sunt companii sau instituții de stat; dacă au un doctorat (Când or fi avut timp să-l facă pe bune, doar nu între două emisiuni de televiziune?), cursurile le țin asistenții, cercetările le fac studenții...

Așa arată jalnica familie politică ce stăpânește de mai bine de două decenii puterea politică din România. Orice modificare legislativă e doar în folosul lor (întotdeauna aceiași „ei”, de 20 de ani), nu pentru binele cetățenilor. Oricât ar cere alegătorii altă „marfă” ei primesc aceleași rebuturi: aleg răul cel mai mic și speră că, poate de data asta, bagă gunoi și iese... orice altceva. Realitatea îi contrazice de fiecare dată.