Actualitate

160 de ani cu I.L.Caragiale

<p><img src="documente/stories/2012/01_ianuarie/31/12 caragiale-cu-fiul-sau2.jpg" border="0" style="float: right; margin: 2px 5px;" />Luni au fost aniversaţi 160 de ani de la naşterea dramaturgului român Ion Luca Caragiale.</p>

Un fapt mai puţin cunoscut este că marele dramaturg român ar fi avut o tentativă de a se stabili la Cluj înainte de a pleca definitiv la Berlin.

Născut la 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale - astăzi I.L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa, a urmat Gimnaziul „Petru şi Pavel” din Ploieşti, studiile liceale terminându-le la Bucureşti. Atras de teatru, a urmat, în cadrul Conservatorului de Artă Dramatică din Bucureşti, Clasa de mimică şi declamaţie a unchiului său, Costache Caragiali (1868-1870). A frecventat apoi şedinţele „Junimii” (1877-1878), în revista căreia, „Convorbiri literare”, îşi va publica principalele piese de teatru.

De-a lungul timpului, a ocupat diferite funcţii, de la copist la Tribunalul de Prahova, la sufleur, la Iaşi, în trupa lui Mihail Pascaly, sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, redactor la revista „Ghimpele” (1873-1875), la ziarul „Timpul” (1878-1881), revizor şcolar, funcţionar la Regia Monopolurilor Statului, profesor la liceul particular „Sf. Gheorghe” din Bucureşti, director general al teatrelor (în stagiunea 1888 - 1889).

A editat revista de umor în format de buzunar „Claponul” (mai-iunie 1877), un „Calendar al Claponului” (1878), apoi ziarul „Moftul român” (1893, împreună cu A. Bacalbaşa), „Vatra” (1901, împreună cu I. Slavici şi G. Coşbuc).

Autoexilat la Berlin

În primăvara anului 1905 s-a stabilit la Berlin, autoexilându-se, împreună cu familia, în urma decepţiilor din plan social şi cultural, dar şi a criticilor apărute în urma unui scandal în care a fost acuzat că ar fi plagiat „Năpasta”, după o piesă a scriitorului ungar István Kemény, intitulată „Nenorocul”. I. L. Caragiale ar fi încercat să se stabilească în Ardeal, dar în cele din urmă a ales Berlinul.

După debutul în gazetărie de la 21 de ani în revista „Ghimpele”, a continuat să colaboreze la numeroase publicaţii ale vremii cu cronici dramatice, schiţe, traduceri. De o valoare deosebită sunt articolele sale pe teme sociale sau politice apărute în presă. În scrierile sale (piese de teatru, schiţe, farse), Caragiale a satirizat lumea pitorească a Capitalei şi provinciei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, afirmând că „nimic nu-i arde pe ticăloşi mai mult decât râsul”.

S-a remarcat cu predilecţie în dramaturgie, prin originalele comedii de moravuri: comedia în două acte „O noapte furtunoasă” (1878) - capodoperă a dramaturgiei româneşti, farsa într-un act „Conul Leonida faţă cu Reacţiunea” (1880), comedia în patru acte „O scrisoare pierdută” (1884), comedia în trei acte „D-ale carnavalului” (1885), drama „Năpasta”.

A mai lăsat studiul teatral „Cercetarea critică asupra teatrului românesc” (1878) şi a tradus câteva lucrări dramatice din literatura universală.
Ca nuvelist, Caragiale a cultivat proza de observaţie psihologică şi naturalistă. A tradus din M. Twain, Ch. Baudelaire, E.A. Poe, iar opera sa a fost, la rândul ei, tradusă în numeroase limbi.

În 22 iunie 1912, I.L. Caragiale a încetat din viaţă la Berlin. Mai târziu, a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti, nu departe de Mihai Eminescu. A fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române (28 oct. 1948).