Actualitate

OPINIE: Vrem spitale, nu catedrale! Pe cine (mai) interesează?

Unde s-a împotmolit voința premierului Cioloș de a „democratiza” alocările bugetare?

Știrea că bugetul pentru 2016 nu va mai include deja obișnuitele sume alocate construirii de biserici părea să fie ȘTIREA săptămânii. Nu cu Ș mare, ci ȘTIREA. Apoi, a devenit evident că premierul Cioloș nu poate să depășească direcțiile deja stabilite de politicieni în privința obligațiilor bugetare.

În 2015, biserica ortodoxă a primit 177 de milioane de lei. Nu pentru salariile preoților, ci pentru cărămizi, la multele lăcașuri de cult înălțate pe jumătate prin toată țara. Doar monstruoasa Catedrală așa-zisă „a Neamului” a înghițit vreo 80 de milioane.

Proiectul de buget pentru 2016, aflat în consultare publică, nu mai cuprindea banii, dar Dacian Cioloș a anunțat, după o convorbire telefonică cu Patriarhul, că Guvernul va sprijini „în funcție de posibilităti” proiectele de investiții importante ale BOR.

De fapt, aceasta este cu adevărat ȘTIREA. La fel ca toți prim-miniștrii dinaintea lui, nici Cioloș nu poate opri scurgerea de resurse către cărămizile inutile societății, dar atât de importante pentru preoți și politicieni deopotrivă.

„Vrem spitale, nu catedrale!” Pe acest slogan a plecat Victor Ponta de la Palatul Victoria. A venit Dacian Cioloș, dar nu-l poate pune în aplicare. Cât mai stă? Răspunsul e în vocea românilor.

Mi-au trecut prin mână, în urmă cu câțiva ani, amendamentele unui parlamentar clujean pentru ceea ce avea să fie legea de aprobare a bugetului de stat într-un an premergător unor alegeri. Am rămas surprins de ușurința cu care propunea milioane, și nu puține, pentru diferite biserici din circumscripția pe care o reprezenta.

În Colegiul respectivului funcționa una dintre cele mai mari biserici în construcție (nu a fost terminată cu totul nici în ziua de astăzi) din Cluj și, deși se învecina în cartier cu blocuri mari, cu zece etaje, părea un adevărat Goliat, iar propunerea de alocare bugetară era pe măsură. Pentru spitale și școli, puțin spre nimic.

Am presupus că deputatul respectiv nu e singurul care se preocupă de buna „rânduire” a construcției și am căutat amendamente similare. Le-am găsit la majoritatea parlamentarilor locali; acesta e și motivul pentru care nu-l numesc, căci niciunul dintre deputații și senatorii clujeni nu s-a depărtat de acest tipar.

Desigur, amendamentele respective erau doar propuneri, aveau să fie susținute în Comisia de buget și apoi votate, unele respinse, altele aprobate, în plenul reunit. Ulterior am aflat că politicienii negociază amendamentele și că (cel puțin în ceea ce privește alocările directe, „țintite” ca să spunem așa!) nimeni nu se promite dacă nu știe sigur că rezolvă.

De ce sunt ei, politicienii, atât de mult interesați de soarta zidurilor și atât de puțin de sufletele care ar trebui să le adăpostească?

Ce-i face pe politicienii români atât de darnici când vine vorba de biserici? În latină, răspunsul se scrie „do ut des”, dă-mi și o să-ți dau. Un milion, o cărămidă, o slujbă de mulțumire, de pomenire, o cruce mai mult sau mai puțin „Transilvană” (care, nu e deja un secret, a ajuns la mai mulți corupți decât cătușele DNA-ului), și, în final, un îndemn la vot, adesea rușinos de pe față.

Asta, și dezamăgirea că școlile sunt tot mai slabe și spitalele tot mai goale, i-au scos în urmă cu o lună pe zeci de mii de români în stradă. Între timp, ecourile girofarului Patriarhal se aud tot mai slab în urechile alegătorilor, ale căror nemulțumiri au fost păcălite cu alungarea imberbului premier Ponta.

Dar, se vede, nici mult așteptatul tehnocrat Cioloș nu a reușit să pună punct trocului „bani publici contra voturi”.

Culmea, cei care frecventează cel mai asiduu bisericile de cărămizi ridicate din „pomenile” politicienilor sunt primii furați: ei sunt cei mai năpăstuiți, mai săraci (la propriu și la figurat), cei mai bolnavi și mai neputincioși dintre români.

Portretul românului care frecventează biserica - așa cum îl descriu studiile sociologilor - este îngrijorător; e sărac, are mai puțină școală și, în general, e mai puțin cultivat, câștigă în mod evident mult mai puțin și, poate și din cauza vârstei, frecventează cel puțin la fel de des spitalele.

Și ce le oferă biserica acestor amărâți? Mângâiere sufletească și rugăciuni. E suficient?

Desigur că nu. S-a vorbit mult în societatea civilă despre rolul social al bisericii; prea puțini au explicat conceptul, și mai puțini i-au înțeles utilitatea.

Să ne imaginăm o țară în care pe lângă fiecare biserică funcționează un așezământ social: un centru de zi pentru copii, unde să își facă lecțiile după orele de școală și să stea departe de cârciumi, un adăpost pentru mame alungate din casă de tați abrutizați de băutură, pentru bătrâni lăsați pe drumuri de nepoți fără inimă, ori pentru sărăciți ai tranziției. Să ne imaginăm că în spitale ar sta la capul bolnavilor călugărițe, nu doar asistente medicale, oricum prea puține și prost plătite. Sau că în satele rupte de lume ar funcționa centre pentru vârstnicii uitați de toată lumea. Sau cantine pentru cei care nu își mai permit demult o masă caldă.

Pare la mintea cocoșului că (și) acesta este rolul bisericii în relația cu societatea. Și, totuși, ce vedem? Odăjdii scumpe (același deputat de care scriam mai sus, făcuse în aceeași perioadă un cadou unui preot dintr-o parohie veşminte de câteva mii de lei, tivite cu fir aurit, fără să-și pună în minte câte haine de iarnă ar fi putut lua pentru copiii de la casa de orfani), limuzine cu scaune din piele încălzite, biserici tot mai înalte și mai împodobite.

Oare asta este adevărata biserică a românilor?

Biserica mea e o biserică a sufletelor, nu a pietrelor. A mersului apostolic, prin noroi, nu a limuzinelor cu girofare. O biserică pentru orfani și vârstnici neputincioși, nu pentru politicieni burtoși.

Desigur că o biserică-socială nu e doar în sprijinul direct al celor ajutați, ci și în beneficiul indirect al întregii societăți, al statului în general. Pentru că ceea ce apare ca act dezinteresat al preoților și măicuțelor (mângâierea și îngrijirea vârstnicilor și bolnavilor, adăpostirea și hrănirea orfanilor sau nevoiașilor) se traduce într-o formă de ajutor al societății către ea însăși: mai puțini nevoiași pe străzi, mai puțini copii care o iau pe drumuri greșite, mai puțini bolnavi neglijați în spitale și, în general, mai puțini bani de scos din buzunarul și așa gol al statului.

Pentru că datoria preoțimii și a oamenilor bisericii este și față de societate, nu doar față de Dumnezeu!