Actualitate
OPINIE. Viorel Nistor: „La moartea Reginei”
Pornesc aceste gânduri, care ar trebui să fie pioase, de aducere aminte, de regrete și de tristețe (ca la moartea oricărui om), de la observația cuiva din spațiul public că se face prea mare tam-tam pe monarh și monarhie, că prea sunt toți „regaliști”, că prea se dau toți de „ceasul morții” de părere de rău și că fac pe experții și că se bagă singuri în seamă.
Viorel Nistor, opinie despre moartea reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii
M-a surprins, vă spun, și m-a mâhnit această atitudine, acum la aproape o zi după moartea reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Pentru că, dimpotrivă, mie mi-a plăcut asta, mi s-a părut la locul lui că s-au umplut rețelele sociale și televiziunile și site-urile de tot felul cu amintiri, omagii și condoleanțe aduse reginei, căci au creat atmosfera și starea ce mi se păreau potrivite la un asemenea eveniment, ținând cont de rolul, profilul și amplitudinea persoanei dispărute.
Nu așa se cere, ca celui mort să i se ierte totul, să se vorbească frumos despre el, indiferent cine a fost și ce-a făcut!? Chiar de către oricine!
Cu atât mai mult cu cât regina Elisabeta a II- a a fost cineva și a făcut multe, a fost, cel puțin, cel mai longeviv monarh din istorie, iar dacă nu din toată istoria, atunci sigur din cea a Marii Britanii și a ținut ridicat steagul regalității din lumea întreagă fără reproș. Putem spune, pentru contemporaneitatea noastră, că a fost cel mai important reprezentant de oriunde al monarhiei constituționale ca formă de organizare politică și socială.
Mă străduiesc să găsesc cuvintele potrivite (pentru un neistoric) pentru a aduce vorba și a sublinia care este semnificația și valoarea de simbol pe care o acord eu regalității, reginei acesteia și apoi persoanei care a întruchipat vreme de 70 de ani coroana britanică. Pentru unii, din zilele noastre, regele/regina este simbolul „puterii fără de putere”, al aristocrației „degenerate” sau golite de sens, dar cu „ascendență”, ce ocupă locuri privilegiate fără de merit și fără să exercită o influență în rău sau în bine pentru treburile țării.
Cu alte cuvinte, un fel de „paiață cu ștaif”, cineva care doar reprezintă, dar nu conduce, care veghează fără să supravegheze sau care privește tâmp spectacolul sau circul puterii adevărate care guvernează. Pentru alții, monarhia este un lux, o cheltuială necuvenită și la care s-ar putea renunța. În fine, pentru mulți e un semn al anacronismului și al inadecvării la realitatea politică a zilei și, trebuie să recunoaștem, aceste idei și dezbateri au scurtcircuitat și societatea britanică și lumea din jur. Multe alte lucruri rele se mai pot spune, cu temei sau fără, despre monarhie. Regalitatea britanică însă și-a dovedit trăinicia, este un factor de echilibru, stabilitate, neutralitate și purtare cu demnitate a funcției și a poverii acesteia, iar regina Elisabeta a II-a este chiar simbolul acestei „rezilienței monarhice”, cea care a dat consistență tronului regal prin sobrietate, discreție, abținere, întelepciune în momente critice, un element de reprezentativitate pentru popor și de neamestec în „mizeria politică” a timpului sau a momentului.
Orice se putea întâmpla, în țară sau în lume, știai că pe regina Marii Britanii o găseai tot acolo, la fel, un reper de neclintit și care va reacționa întotdeauna ca „un rege”. Iar când a vrut să transmit ceva a făcut-o cu fermitate și discreție cum numai o regină își permite să facă. A fost un model comportamental și moral, având a se lupta toată viață cu atitudini și ipostaze atipice, nepotrivite, nedemne chiar în propria comunitate/familie regală.
Într-o lume atât de schimbătoare, de fluidă și de nesigură, în care instituțiile (fie ele și fanion) și persoanele sunt bântuite de neîncredere, de pierderea prestanței și a credibilității, reperele sigure și simbolurile capătă sensuri și roluri noi. Regalitatea așa cum a înțeles-o Elisabeta a II-a (care nici măcar nu trebuia să fie regină și nu a fost pregătită pentru asta) este un asemenea reper și simbol, nu doar pentru lumea de ieri, ci și pentru cea de mâine.
Căci paradigma contrară o vedem imediat alături. Crede cineva că „empireul” puterii rămâne gol, că cineva nu vrea, nu ocupă sau nu încearcă să uzurpe „locul” lăsat liber al regelui? Priviți în jur și veți vedea că nu! Și atunci „tronul” se ocupă cu tot felul de intruși (indiferent cum se numesc, președinți, prim-miniștri, secretari, dictatori, generali, ayatolahi etc.), care devin regi fără de nume, împărați fără coroană, „dumnezei pământești” fără mitră șamd. N-au nevoie de „ascendență”, căci pentru ei contează doar cea a banilor, iar dacă o invocă cineva, atunci o cumpără. Nu se revendică aristrocrației, căci n-o înțeleg, poate doar celeia parvenit-financiare, putând a fi (și sunt, de cele mai multe ori), în fond, niște „derbedei”, nu doar fără ștaif, ci fără educație și fără scrupule. Cam asta conține, dacă privim cu atenție, noul „empireu politic” din care „regele a plecat”.
Spun acestea fără a fi un „regalist” manifest sau militant, ci doar ca om căruia moartea reginei Elisabeta a II-a i-a produs întristare, amintiri plăcute, o stare neobișnuită și o imagine pe care ți-ai dori-o de la un Suveran, dar pe care o găsești atât de rar în ziua de azi.
Care ar fi problema atunci că toți „experții”, „narcișiștii”, „piariștii”, toată „plebea” și „neofiții” spun o vorbă bună (care cum se pricepe) la moartea reginei Elisabeta a II-a?!
Viorel Nistor este lect. univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din UBB, Departamentul Jurnalism. Viorel Nistor are peste 20 de ani de experienţă în presă şi predă jurnalismul de mai mult de 10 ani. A scris la revista NU, Ziua, Ziarul de Cluj şi Clujeanul
CITEȘTE ȘI:
