Politică

OPINIE. Ai noștri

De mai multă vreme militez public, pe toate căile care-mi sunt la îndemână (presă de opinie, scrisă și online, invitat în emisiuni TV, rețele sociale, blog, de la catedră, în discuții cu prieteni și cunoscuți etc.), pentru apariția și afirmarea de partide politice noi, care să conteze în viața politică românească, să se implice profund în jocul politic și să preia puterea atunci când va sosi momentul și când vor merita acest lucru.

Nu era doar o idee/sugestie/propunere de schimbare de dragul schimbării, nici nu era doar dorința (legitimă, de altfel) de a vedea scoase din circuitele de putere niște vehicule politice prăfuite și depășite, nici doar simpla dorință (firească și ea) de a vedea alte metode, alte mijloace și alte figuri. Era și este ceva mai mult de atât.

Înainte de asta, întrucâtva justificat, să ne întrebăm, nu dacă reformarea clasei politice este posibilă (și cum), ci dacă are sens, dacă prin schimbare nu înțelegem decât înlocuirea „unora cu ei înșiși”, o rotire de oameni cu aceleași metehne, fără niciun efect de fond. În această materie am avea motive să fim circumspecți, căci mai mereu au apărut intenții noi declarate (dar fără nicio consecință), mai mereu au apărut oameni noi (de aceeași calitate îndoielnică și chiar mai rea), mai mereu au apărut „tineri în politică” (dar care s-au dovedit chiar mai flămânzi decât haita și nu împotriva ei). Punctul de maximă ipocrizie și de confuzie a fost atins, zic eu, în perioada de hegemonie a lui Traian Băsescu (probabil cel mai mare cabotin politic postdecembrist), care, după ce a clamat schimbarea „din temelii” a clasei politice (exceptându-se doar pe sine), a forțat o „împrospătare” a listelor electorale ale partidului său (PDL) pentru alegerile din 2008 în proporție de 60-70%, ceva nemaivăzut și greu de închipuit la noi. Deși au fost aduși oameni noi, cu idei noi (inclusiv dinafara listelor electorale), după o perioadă de elan și emulație, de speranță reală într-o „schimbare substanțială de curs”, o parte dintre ei (poate cei buni) s-au retras (la ocupațiile lor de bază), iar lucrurile s-au întors pe „făgașul obișnuit”, de abuz și prăduială, cu cei rămași. Iar „modelul hegemonic Băsescu” (eșuat în final în propriul port, adică justiția) a fost preluat și a făcut posibil „modelul semidictatorial Liviu Dragnea”, instrumentat prin mijloace de tipul Tudose, Dăncilă, Andrușcă șamd. Desigur că arhetipul învechirii și închistării în politica românească îl reprezintă PSD, în aproape toate formele sale de existență și de conducere din cei treizeci de ani. Argumentele le-am tot expus și sunt de prisos.

Înafara de asta, trebuie să existe o legătură (dar ea se poate dovedi și cu cifre) între calitatea leadershipului politic românesc și nivelul de emancipare și dezvoltare al țării, e imposibil să nu vedem o neconcordanță flagrantă (sesizată de toți cei dinafară) între bogăție (resurse), utilizarea lor și rezultate, între locul (codaș) pe care România îl ocupă în toate clasamentele europene și potențialul (democrafic, economic, de poziție etc.) pe care îl are. Nu putem da vina pe alții (cum se încearcă), a zice că țara noastră este ținută la coadă, numai și numai, de către străini. Da, e ținută pe loc (dacă și cum e ținută) din cauza și cu complicitatea politicienilor autohtoni, în toate variantele lor: neaveniți, nechemați, slabi, neinstruiți/needucați, lipsiți de viziune, de principii, de moralitate, de etică și responsabilitate, dar, mai ales, egolatri, dornici de îmbogățire cu orice preț/risc, lacomi până la inconștiență, lipsiți de măsură, având doar proiecte personale (și de gașcă) și nimic pentru ceilalți. Și, desigur, din vina noastră că i-am ales sau n-am știut cum să ne opunem unui asemenea curs vreme de decenii.

Cine ar trebui deci să fie noii politicieni români în noile partide pentru care să putem nutri speranțe și pe care să-i putem considera „ai noștri”, pentru a nu repeta toate greșelile posibile ale trecutului apropiat sau mai puțin apropiat?

# Viitorii noștri politicieni de vârf ar trebui să fie bine școliți/educați/instruiți, începând chiar cu științele politice, dar să aibă și minime cunoștințe în drept, economie, administrație, o elementară cultură generală, cel puțin. Or, la noi, de pildă, științele politice sunt „sărite din schemă” din prima. La ce sunt buni oamenii care studiază ce este și cum se face politică?!

# Viitorii noștri politicieni ar trebui să fie validați de electorat, să treacă obligatoriu printr-un scrutin, să nu poată ocupa o funcție publică fără asta. Ca în Franța, unde toți politicienii la vârf (parlamentari, miniștri etc.) sunt și primari.

# Viitorii noștri politicieni, mai întâi, ar trebuie selectați în interiorul partidelor, ceea ce nu se face (sau se face aleatoriu), din cauza imaginii (proaste) a politicii (care li se datorează), din cauza cererii scăzute, din cauza lipsei (intenționate) a criteriilor de selecție. Sigur, se fură căciula, dar e căciula noastră, nu a lor.  

# Viitorii noștri politicieni ar trebui să aibă minime cunoștințe și instruire în comunicare (politică), fapt ce i-ar face mai agreabili, mai pricepuți și mai responsabili pentru tot ce se petrece în spațiul public.

# Urma să spun, reflex, că viitorii noștri politicieni ar trebui să treacă testul valorii și responsabilității,  dar, din păcate, nu există, formal și oficial, asemenea teste. Iar dacă există, sunt ale validării publice, prin alegeri, or aceasta ține de noi, de alegători, de nivelul de instruire și de înțelegere a actului politic și a vieții publice. Cum ar veni, dacă vorbim despre „ai noștri”, ei sunt cei pe care îi creștem și cultivăm tot noi, cetățenii.

Altfel, „ai noștri” nu sunt ai noștri, sunt ai lor, numai ai lor, cineva care nu se mai reprezintă decât pe sine. Lăsându-ne complet pe dinafară.