monitorulcj.ro Menu

Educație

OPINIE. Prima zi de școală, un alt joc la loterie cu viața

Ziua în care elevii au luat parte din nou la „festivitatea” de deschidere a unui sistem odios.

școala

A început școala și nu văd niciun motiv de bucurie.

Nu văd niciun motiv de bucurie că mii de elevi revin într-un sistem învechit și neperformant în care copilul este pus pe ultimul loc după diverse interese care mai de care și cât mai absurde.

Nu văd niciun motiv de bucurie la urările „de bine” făcute copiilor, de parcă școala a devenit casa de jocuri de noroc a fiecăruia. „Baftă”, „noroc”, „succes” sunt cuvintele care îi fac să se gândească la un alt an școlar unde vor trebui să răzbească și să participe într-o competiție care să servească la stabilirea unei ierarhii între ei. „Spune-ți părerea”, parcă sună mai încurajtor, nu?

Nu văd niciun motiv de bucurie că elevii trebuie să învețe din obligație, și nu din plăcere. Sistemul de învățământ românesc nu le stimulează elevilor pasiunea de a învață, ci mai mult, îi pregătește cum să supraviețuiască cu sistemul. Starea de bine a copilului nu e un concept abstract pe care trebuie să-l discutăm, ci o stare de fapt.

Nu văd niciun motiv de bucurie că elevii sunt nevoiți, sau chiar obligați, să asiste la slujbele religioase. Atâta timp cât sunt chemaţi la o anumită oră la şcoală şi li se face această slujbă, e ca şi cum ar fi constrânşi să participle. Nu se pot întoarce, pur și simplu, cu spatele și să plece. Ministerul Educației ar trebui să primeze interesul superior al copiilor și nu interesul Bisericii Ortodoxe. Aprobarea de către directorii unităților de învățământ a oficierii slujbelor religioase încalcă drepturile fundamentale ale copiilor la libertatea de gândire, de conștiință, de religie și de educație, conform prevederilor Codului Penal. Slujbele religioase se țin în biserică, nu în curtea școlii.

Nu văd niciun motiv de bucurie că elevii trebuie să asculte discursurile „de bine” a unor politicieni și șefi din inspectorat, care de fapt, își bat joc de educație și de cultură. Lăsați discursurile și mai multe fapte.

Nu văd niciun motiv de bucurie încă, dar, totuși, mai avem un motiv să sperăm și să răbdăm, să le arătăm că ne pasă și prin orice fel de presiune publică îi putem determina să înțeleagă că nu se mai pot juca.