monitorulcj.ro Menu

Actualitate

OPINIE. Rezidențiat „pe furate”

Acesta nu este un material de informare, este un articol de opinie, iar cititorii vor ști să facă diferența. Nu este documentat ca atare pentru a vorbi, în termeni jurnalistici consacrați, despre un fenomen definit din lumea medicală.

Așadar, trebuie luat ca o ipoteză, ca o premisă, ca un semn de întrebare, ca un fapt posibil grav și de anvergură. Ce îl deosebește sunt dovezile și faptele care îl ilustrează.

Dar nici nu poate fi trecut cu vederea. Căci dacă nu e adevărat (și vorbim doar despre cazuri izolate), atunci n-am făcut un mare rău (și poate fi îndreptat), dar dacă e adevărat, atunci „ne-am ras”, suntem vinovați cu toții și „ne tăiem singuri craca” (medicală) de sub picioare și viitorul.

Ce mi-a venit să scriu două săptămâni la rând despre lumea medicală? Am câteva motive întemeiate:

1. Cazul medicului Mihai Lucan (prin forța împrejurărilor) a deschis cutia Pandorei (sănătății) - a dezvăluirii tuturor relelor ce o bântuie -, iar momentul trebuie valorificat (pentru că nu se întâmplă în fiecare zi), în sensul însănătoșirii acestui sistem.

2. Sistemul medical este unul foarte închis (printre cele mai ermetice) și extrem de conservator. De ce? Pentru că este constituit pe bază de puternice interese (profesionale, manageriale, sociale, de onorabilitate), pe bază de privilegii (materiale și de putere) și pe bază de interese oculte (șpaga, siguranța personală, sistemul de promovare). La acestea se adaugă un ascendent moral (sentimentul de superioritate, de control, de ordonare), dar firesc psihologic, pe care îl are orice medic asupra oricărui bolnav. Așadar terminalul acestui sistem, cel mai vulnerabil, compus din pacienți, nu „se sparge”, fiind inhibat de poziția de inferioritate, de dependență, frică și cvasi-recunoștință. Vedem cât de greu și de anevoios ies la suprafață abuzuri din lumea medicală (cazul Lucan), sub pretextul (știut și exploatat de medici) că „nu se știe când vei avea (sau reavea) și tu nevoie”. Astfel, această lume închisă a devenit un fel de „club de privilegiați”, cu „drept de viață și de moarte” asupra celorlalți.

3. În starea actuală, sănătatea funcționează prost și este în interesul majorității ca lucrurile să se schimbe. Poarta de intrare în sistem este rezidențiatul, așa că nu e indiferent cum se face această intrare: cine, cum, de ce intră și ce face. Pentru formarea unui model comportamental (profesional și etic) al noilor medici, consider rezidențiatul – ca tranziție de la școală la profesie – fundamental.

4. Datorez personal unor medici rezidenți, a căror atitudine, interes profesional și devotament nepervertite au fost salvatoare pentru mine. N-am cum să uit că, în urmă cu 20 de ani, doar atenția și grija (pe ascuns și în contra „șefului”) a unei tinere rezidente m-a scăpat de infirmitatea amputării inelarului mâinii drepte, atunci când medicul din urgență dictase, cinic și superficial, „țăiați”. E un exemplu, sunt și altele.

5. Plecarea în străinătate a tinerilor medici români nu este de bun augur, nu poate continua la nesfârșit și nu ne poate lăsa indiferenți. E vorba despre viitorul acestei profesii în România și despre starea de sănătate a unei întregi nații. Știm că unii pleacă și pentru salarii mai mari, dar cei mai mulți, cred eu, și-au pierdut speranța și încrederea că se poate schimba ceva, aici, acasă. Ruptura se produce în și după rezidențiat.

 Așadar, chestiunea pe care o propun dezbaterii este aceea că mediul profesional, managerial și politic nu crează condiții potrivite pentru desfășurarea rezidențiatului viitorilor medici. Mai mult de atât, medicii rezidenți nu doar că nu sunt ajutați/sprijiți/îndrumați să învețe/practice profesia, dar sunt blocați, li se pun piedici, sunt descurajați, fiind obligați, pentru a învăța și a dobândi practica (de care au atâta nevoie), să o facă pe ascuns, pe furiș, pe furate, fără știința superiorilor (profesorilor), fără acordul lor, expunându-se riscului și punându-se singuri (și pe pacienți, uneori)  în situații delicate sau stranii. Este o stare de lucruri mai mult decât absurdă, dar întâlnită în clinicile clujene, cu o frecvență pe care, recunosc, nu o stăpânesc. De pildă, se fac consultații, se fac tratamente, se fac intervenții și operații pe ascuns și ne întrebăm cui folosește. Căci, cu siguranță, nici rezidenților, nici pacienților, nici viitorilor medici și pacienți. Pe de altă parte, poate fi interpretată ca o  formă ordinară de sabotaj la adresa sănătății nației și a viitorului medicinii naționale.

Două întrebări!

E posibil așa ceva!? S-a ajuns atât de departe încât interesele (profesionale, materiale etc.) și privilegiile să prezerve un asemenea comportament lipsit de umanitate? Cazul Hexipharma (de diluare sistematică a dezinfectanților din spitale), cel al chirurgului ortoped Gheorghe Burnei, „fabrica de bani” a doctorului Mihai Lucan (ajunsă în justiție), dar și altele ne arată că da.

De ce ar accepta rezidenții o asemenea situație (nefirească, contraproductivă, umilitoare)? Dacă sunt  de bună credință (și cred că sunt), de ce nu denunță aceste lucruri? Pentru că dacă tac, mai au o șansă (mică) de a se descurca (pe cont propriu), dar dacă vorbesc, nu mai au nici una, decât aceea de a pleca în străinătate.

N-am prea întâlnit un asemenea subiect în presă, dar dacă rezidenții nu vorbesc despre asta (și îi înțelegem de ce), iar pacienții o fac rar (fiindcă le e teamă), atunci cine s-o facă?!