monitorulcj.ro Menu

Actualitate

REPORTAJ INCOGNITO. Pasager de ocazie în autobuzul groazei, de la Cluj, la Telciu, amestecat printre călători de nevoie! Cum să (nu) îţi păstrezi buna dispoziţie până la DESTINAȚIA FINALĂ - GALERIE FOTO

Foamea de bani a șoferilor transformă autobuzele de călători în capcane mortale. Pentru un bacșiș și un „bilet în plus”, șoferii înghesuie pasageri peste limita legală și transportă colete care ar putea conține oricând o bombă. Garantează pentru ele "Polițistu'!"!

Să pleci cu autocarul din autogara Cluj poate fi o adevărată aventură. Şi dacă niciodată nu ai mai ales să călătoreşti astfel, s-ar putea în viitor nici să nu mai alegi această variantă.

Ştiu că autocarul trebuie să plece la ora 14.00. Mi se spune să urmăresc autocarele cu număr de Maramureş. Zăresc două, una lângă alta. Mă îndrept spre şoferii care îşi aşteptau pasagerii să le ocupe scaunele.

“Opriţi şi la Telciu?”, întreb eu.

“Da, domnişoară, îmi spune unul dintre şoferi”, bucuros la gândul că i se va mai ocupa un scaun.

“Nu vă supăraţi, la ce oră plecaţi?”, vreau să mă asigur că este autobuzul cu care mi s-a spus să plec.

“Eu plec la 14.30, colegul meu la ora 15.00”, mi se răspunde înapoi.

Nu se poate, ceva nu bate, mi s-a spus că autocarul meu pleacă la ora 14.00. Mă îndrept la ghişeul de “informaţii” şi mi se spune acelaşi lucru. De la capătul celălalt al firului telefonului mi se spune să mă uit mai bine că mai trebuie să fie un autocar care pleacă la ora 14.00.

După ce am făcut turul autogării din Cluj, într-adevăr, pitit printre autocare impunătoare, zăresc un autobuz ce mai degrabă arată ca un microbuz. Număr de Maramureş, dar fără şofer.

Într-un final apare şi şoferul şi nici nu deschid bine gura să îl întreb dacă opreşte şi la Telciu că un tânăr se bagă în faţa mea cu un plic şi o bancnotă de 10 lei pe care le înmânează şoferului.

“La Dej trebuie să ajungă”, spune tânărul.

“Ce este în plic?”, spune şoferul care este familiarizat cu astfel de practici. Înainte să i se răspundă, deja a vârât bancnota de 10 lei în pantaloni.

“O adeverinţă, e musai să ajungă în cel mai scurt timp la destinatar”, spune tânărul.

Aştept să-şi termine dialogul şi mai fac o încercare.

“Nu vă supăraţi...”

Nici nu-mi termin bine propoziţia că un alt “client” umplea portbagajul autobuzului cu diferite cutii, ce păreau vopsele.

“Staţi, staţi, ce faceţi? Astea pentru cine sunt?”, spune şoferul.

Astea sunt pentru poliţistu’, ştiţi dumneavoastră, vă aşteaptă la benzinărie, ca data trecută. La cât ajungeţi? Am nevoie de numărul dumneavoastră de telefon”, spune bărbatul.

Şoferul îi dictează plictisit numărul de telefon şi trânteşte uşa portbagajului. Nu mai avea chef de comisioane.

Într-un final, bucuroasă că îl prind singur, îl întreb dacă opreşte la Telciu. Îmi spune că da şi cu ajutorul unui card bancar îmi taie bilet. 25 de lei. Urc în autobuz. Este plin. Niciun loc gol, la prima vedere. În afară de două scaune din spatele şoferului.

Alea nu, că sunt rezervate”, îmi spune şoferul parcă citindu-mi gândurile. Înaintez pe culoar şi găsesc în spate un loc.

“Este liber?", întreb.

“Da, nu ştiu de ce la cursa aceasta este aşa aglomerat. Azi dimineaţă nu a fost aşa”, îmi spune o bătrână care a venit la un spital din Cluj.

Se aude o altă voce.

Eu trebuie să ajung mai devreme acasă că mi-s porcii nemâncaţi. Musai să prind cursa asta”.

Mai sunt câteva minute până la ora 14.00 iar toate locurile sunt ocupate. Şoferul nu pare să se grăbească să plece. Ce mai aşteaptă?

Oameni, călători, aveam să aflu câteva minute mai târziu. Adică bani.

La un moment dat, urcă un cuplu.

“Până la Beclean. Dar unde stăm jos? Nu ne tăiaţi bilet întreg pentru că nu avem loc. Uite aici în spatele dumneavoastră”, spune bărbatul.

“Alea sunt rezervate, se va urca cineva mai încolo”, replică şoferul.

Chiar şi fără loc, sunt dispuşi să plătească doar să ajungă cât mai repede acasă. Vin în fundul autobuzului, îşi pun bagajele pe trepte şi se aşează pe ele. Sunt la acelaşi nivel cu restul călătorilor. La un control superficial nici nu ţi-ai da seama că nu stau pe scaune.

Într-un final, autobuzul porneşte. Şoferul porneşte radioul. Se aude muzică uşoară românească. Nu e pe placul călătorilor.

Nimic mai întristător şi mai dezolant ca o călătorie cu un autobuz supraaglomerat, la volan cu bărbaţi trecuţi de cincizeci de ani, iritaţi şi nervoşi.

Privesc în jurul meu spre acele feţe triste care de la un timp nu se mai deosebesc decât prin numărul ridurilor de pe faţă şi cam atât. Nu se mai deosebesc nici prin educaţie, nici prin numărul experienţelor acumulate în timp, de-a lungul anilor. 

Gândurile îmi sunt întrerupte. Oprim pe strada Bucureşti. Mă gândesc „sper că stăm la vreun semafor sau acordă prioritate vreunui pieton pentru că aici nu ar mai avea unde să urce lumea”. Greşit.

După un schimb de plicuri şi alte comisioane, un tânăr urcă în autobuz şi plăteşte bilet. Acceptă orice şi să stea în picioare. Este student, nu mai are chef de încă un weekend în Cluj fără bani şi fără mâncare.

Plecăm. Ca să anime atmosfera, şoferul caută un post cu muzică populară. Îmi pun căştile, mă bucur de muzica care-mi răsună în urechi. Nu trec câteva minute, altă oprire. La ieşire din Cluj. Ştie că mai are călători de luat. Nici măcar nu schiţează vreo urmă de ruşine că încasează bani fără să le ofere condiţii decente de transport.

Culoarul deja este plin.

Mirosuri de pufuleţi şi chipsuri se amestecă cu mirosuri de naftalină şi haine de piele. Majoritatea sunt bătrâni care au fost la doctori în Cluj şi şi-au luat cu ei “hainele de duminică”.

“Am fost la oftalmologie, doctorul X e cel mai bun medic din Cluj. Nu ia bani sau mă rog nu ia ca ceilalţi. E de o bunătate extraordinară. Am avut o vecină în sat care a mers la Baia Mare, i-a luat doctorul 30 de milioane şi era să-şi piardă vederea. Acuma a venit şi ea la Cluj”, povesteşte o bătrână.

O doamnă o aude şi vrea mai multe detalii despre acest doctor extraordinar din Cluj.

“Staţi, că am cartea dânsului de vizită. Luaţi-o că mai am acasă foarte multe. De fiecare dată când merg la dânsul îi spun să îmi dea cărţi de vizită că le împart prin sat. Îi daţi un telefon că e foarte drăguţ. Sunt alţii care-şi pun asistentele să se ocupe de pacienţi, ăsta nu”, spune mândră bătrâna.

E genul de autobuz cu 40-50 locuri, vechi, tabla stă să îi cadă. Înăuntru nu există noţiunea de intimitate. Fără să vrei asişti la discuţiile călătorilor din faţă, din mijloc, din spate. Dacă ai ghinionul să îţi sune mobilul în jur se lasă o linişte şi toţi îşi ciulesc urechile să-ţi asculte conversaţia.

Şoferul fumează tacticos. Din când în când, zecile de cruci, pandantive, icoane din lemn cu chipul lui Iisus Hristos, agăţate la oglinda retrovizoare se lovesc de geam. Doar ele îl mai pot salva pe şofer în caz de, doamne fereşte, un accident.

Nici nu intrăm bine în Dej că pe stânga vedem o clădire impunătoare, abandonată, cu pereţi scorojiţi de vreme. Doar literele au mai rămas intacte: “Trăiască Partidul Comunist Român”. Şoferul anunţă 5 minute pauză de mers la toaletă. Între timp are de lăsat plicuri, cutii cu vopsele la “domnu’ poliţist”. Lumea se înghesuie afară din autobuz să-şi dezmorţească picioarele.

Unii mai norocoşi au ajuns la destinaţie. Pentru alţii, de abia începe calvarul.

Plecăm. Culoarul la fel de aglomerat. Sunt însă alte feţe. Un bătrân în costum se sprijină în baston. Nu se îndură nimeni să-i cedeze un loc pe scaun. Un alt tânăr îşi face un selfie. Să mai treacă timpul.

Trecem pe lângă o maşină a poliţiei. Şoferul se şterge la frunte şi îţi aşează pălăria. Râde sub mustaţă. Comentează cu un călător. “Nu are el treabă cu noi. E cu radaru’. Am scăpat”.

Sună un telefon.

“Doar ce am trecut de Beclean. Mai avem. Auzi, mergi în bătătură şi dă de mâncare la găini şi la curci. Ştii să le dai mâncare? Că eu întârzii. Să le încălzeşti şi puţină apă. Grăunţele sunt în sacul de lângă uşă. Te sun când ajung”, se aude o voce.

Pentru bătrânii din autobuz, grija pentru ziua de mâine, pentru animale, pentru copii e mai importantă decât condiţiile în care circulă. Ştiu că mai devreme sau mai târziu vor ajunge la destinaţie pentru că nu este nici primul nici ultimul drum pe care îl fac.

Nu prind începutul, distrasă de telefonul bătrânei, dar aud voci înalte.

“Doamne, tineretul din ziua de astăzi. Habar nu are de geografie. Auzi tu să mă întrebe dacă opresc la Baia Mare. Pai nu vede că scrie pe geam oraşele unde opresc. Nici să citească nu mai ştie. Dacă le dai să-ţi cânte imnul României nici pe ăla nu-l ştiu. De parcă Ponta îl ştie. Vezi-ţi de treabă. Altu'. Ponta nu ştie versurile de la imnul României. Ce politician îi şi ăla, doamne feri”.

Bun, am trecut la politică şi la blamatul tinerilor.

Autobuzul încetineşte. Sunt filtre ale poliţiştilor spre Salva. Toată lumea tace. Noroc că afară s-a mai întunecat şi pentru o persoană din afară e greu să vadă ce se întâmplă după geamurile nespălate ale autobuzului.

“Poliţiştii sunt pe celălalt sens de mers”, spune şoferul, frecându-şi şi de această dată mâinile de bucurie că a scăpat de un control.

Dar nu poate să-şi ascundă nervozitatea şi îşi aprinde ţigară după ţigară.

“Unde coborâţi?”, urlă şoferul.

“Lasă-ne în centru, la primărie”, spun într-un glas oamenii de pe culoar.

“Ieşiţi pe uşa din spate”, se răsteşte şoferul.

Bucurie mare, s-a eliberat culoarul. Lumea îşi întinde picioarele, mâinile, care cum poate. Acum, călătoria, chiar dacă nu va mai dura mult, va fi mult mai plăcută. Ajung într-un final la destinaţie, bucuroasă că mă pot mişca. Aproape trei ore am stat nemişcată, amorţită, obosită, fără să mă pot bucura de peisaj. Cei rămaşi în autobuz erau bucuroşi că măcar pe ultima sută de metri vor avea parte de o călătorie în bune condiţii. La Telciu, însă, am coborât doi şi au urcat 10 persoane.

Abia mai ţinându-se pe roţi şi scoţând nişte sunete infernale, autobuzul a plecat. S-a pierdut în zare, cu feţe mult prea chinuite de propriile bătrâneţi şi de faptul că nu ştiu ce le va aduce ziua de mâine ca să mai poată schiţa vreun gest de revoltă.

Fotografii cu camera ascunsă.