Politică

Scriitorul Fănuş Neagu a murit

<p /><img src="documente/stories/05_mai/24_ziua/fanus-neagu-mod.jpg" border="0" style="float: left; margin: 2px 5px;" />Scenaristul, scriitorul şi publicistul Fănuş Neagu a murit în această dimineaţă, la Spitalul Elias din Capitală, a declarat pentru Agerpres purtătorul de cuvânt al spitalului, dr. Valentin Calu. Fănuş Neagu avea 79 de ani.

Scriitorul Fănuş Neagu s-a născut în 1932, la 5 aprilie, în comuna Grădiştea de Sus, judeţul Brăila. Povestitor şi nuvelist extraordinar, inspirat în special de lumea ţărănească, dar şi de specificul vieţii portuare dunărene din zona sud-estică a ţării, a Brăilei natale, Fănuş Neagu s-a impus prin cărţile sale ca unul dintre marii povestitori ai literaturii române, pitorescul, lirismul şi savoarea lexicală din scrierile sale asigurând autorului un foarte mare şi bine meritat succes.

El a urmat Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu” (1951-1953) şi apoi cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. După ce şi-a terminat studiile, a fost învăţător în satul Largu din Bărăgan (1953-1954), apoi a lucrat ca redactor la „Scânteia tineretului” (1954-1956), la revistele „Luceafărul” şi „Amfiteatru” (1965-1968), ca secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi redactor-şef la revista „Literatorul” (1990-1998). A condus Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti, în calitate de director, între anii 1993-1997.

Literar, a debutat cu nuvela „Duşman cu lumea”, apărută în revista „Tânărul scriitor” (1954), patru ani mai târziu debutând editorial cu povestirile din „Ningea în Bărăgan” (1959). Au urmat culegerile de povestiri şi nuvele „Somnul de la amiază” (1960), „Dincolo de nisipuri” (1962), „Cantonul părăsit” (1964, Premiul Uniunii Scriitorilor), „Vară buimacă” (1967) - care au fost incluse, alături de lucrări inedite, în antologiile „În văpaia lunii” (1971, 1979), „Fântâna” (1974), şi alte volume de proză scurtă, printre care: „Casa care se leagănă” (1972), „Pierdut în Balcania” (1982), „Povestiri din drumul Brăilei” (1985), „Partida de pocher” (1994) şi „O corabie spre Bethleem” (1997), „Dincolo de nisipuri” (2004).

Ca prozator, a cunoscut deplina consacrare cu romanul „Îngerul a strigat” (1968), titlu de referinţă al prozei româneşti postbelice, carte care a dominat evenimentele editoriale ale anului în care a apărut. Acest prim roman a fost urmat de „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe. Fals tratat despre iubire” (1976), „Scaunul singurătăţii” (1988), toate trei obţinând Premiul Uniunii Scriitorilor, şi de „Ţara hoţilor de cai” (1991), „Amantul Marii Doamne Dracula” (2001). În anul 2004 i-a apărut 'Asfinţit de Europa, Răsărit de Asie. Jurnal cu faţa ascunsă' (2 volume).

Unii critici i-au reproşat aproape lirismul, metaforismul excesiv, care ar fi inadecvate genului epic. Este adevărat că de la „Îngerul a strigat”, până la „Amantul Marii Doamne Dracula” scriitorul manifestă tot mai acut tendinţa subiectivizării, a stilizării metaforice. Dar, în loc să fie un motiv de reproş, din prejudecata că epicul cere în mod necesar obiectivitate, metafora, element stucturant fundamental, poate oferi, dimpotrivă, cheia originalităţii scriiturii „fănuşiene”.

Atras de teatru, a scris câteva piese, între care „Eclipsa de zgomote” (1970, piesă în două părţi), „Scoica de lemn” (1978), „Casa de la miezul nopţii sau Paiaţa soseşte la timp” (1988), toate premiate de Uniunea Scriitorilor, „Olelie” (1983). A semnat, singur sau în colaborare, scenarii de film: „Lumină de iulie” (1963), „Casa de la miezul nopţilor” (1975), „Lişca” (1983), „Sosesc păsările călătoare” (1984), „Casa din vis” (1991), „Terente - regele bălţilor” (1995).