monitorulcj.ro Menu

Sport

OPINIE. Muzica și zgomotul

Simona Halep a câștigat turneul feminin de tenis de la Wimbledon

Simona Halep a câștigat turneul feminin de tenis de la Wimbledon, una dintre cele mai importante competiții în domeniu, de fapt, un fel de campionat mondial (neoficial) al sportului alb. Peste un milion de români (1,1) au urmărit, sâmbătă, de la ora 16, finala, pe Eurosport 2.

Alți destui concetățeni ai noștri au fost prezenți la fața locului, printre ei nu puțin cunoscutul Ion Țiriac.

Evenimentul a fost relatat pe larg, din chiar „miezul lucrurilor” (All England Club), de numeroși corespondenți ai publicațiilor românești și ilustrat cu generozitate de toate televiziunile autohtone. Mai mult, s-au pronunțat despre această reușită excepțională a sportivei românce toată floarea tenisului mondial, jucători și foști jucători (Roger Federer, John McEnroe, Mats Willander, Chris Evert etc.), antrenori (printre ei Daren Cahill), analiști, specialiști, comentatori și, ca de obicei, toți cei care, din pornire sinceră sau din oportunism de orice fel, au ținut să spună ceva despre acest triumf românesc, cu adevărat gigantic și neașteptat. S-au spus, parcă, toate lucrurile posibile, de la aspecte tehnice și tactice, până la cele mediatice și care țin de circumstanțe (de moment, de public, sportive, statistice, motivaționale etc.). Ar mai fi ceva de adăugat la câteva zile după consumarea evenimentului?

Părerea mea este că da, din câteva motive foarte simple și foarte clare.

Oricât de multe lucruri s-ar fi spus despre această reușită sportivă, nu ar fi niciodată suficient sau prea mult. Wimbledonul (ca de altfel toate celelalte Grand Slamuri) e un turneu cumplit de greu, iar esența performanței ajunge mai cu dificultate la omul de rând și, poate, la sportivul de rând. Haloul acesta de detalii, aura ce învăluie o victorie cu un asemenea răsunet global sunt necesare și fac bine, întregesc reușita și o multiplică, reverberează plăcut pentru toți, transmit energie pozitivă, însănătoșesc climatul public, oferă subiecte de discuție consensuale/ neconflictuale, ameliorează imaginea despre sine a românilor (și a oricui) și, preț de minute/ore/zile (măcar), ne dau impresia că suntem cineva, că suntem altfel, că suntem sau că putem fi mai buni. Cum ar veni, cu cât mai mult (vorbim), cu atât mai bine.

În altă ordine de idei, performanța incredibilă a Simonei Halep naște (și trebuie să nască) emulație, constituind cea mai bună paradigmă a succesului sportiv sau de țară. Pentru cei care privesc, pentru cei care practică sau vor practica sportul în viitor. Mai mult, dezvăluirea Simonei că a învățat tenisul pe iarba de la Wimbledon (deoarece în România nu existau terenuri de iarbă pentru antrenament), dincolo de aspectul șocant, poate da idei de afaceri unor investitori/antreprenori în tenis/sport, de pildă.

În al doilea rând, un asemenea eveniment trebuie mediatizat până la exces, până la saturație, să fie reflectat până la cel mai mic detaliu de către toți jurnaliștii (instituțiile mediatice). Susțin punctul de vedere potrivit căruia jurnaliștii sunt cei care vor identifica/arăta/spune lucrurile cele mai semnificative, relevante, interesante despre un fapt, oricare ar fi el, pentru că aceasta este meseria lor, atunci când o fac cu bunăcredință și în folosul real al publicului. Vreau să pun că esența competiției/performanței o vor transmite jurnaliștii serioși, nu morocăneala interesată a lui Ion Țiriac, nu exaltările deșănțate uneori ale lui Ilie Năstase, nu „expertizele” unor specialiști geopolitici sau idiosincraziile unor experți etc.

Acestea dau culoare și diversitate, dar jurnalismul sportiv generalist sau jurnalismul sportiv specializat sunt singurele aflate în serviciul publicului și a interesului acestuia. Dincolo de asta, un asemenea context de fapte e terenul cel mai propice, de excelență chiar, al jurnalismului pozitiv. Și așa e acuzată media că excelează printr-un jurnalism preponderent negativ. Cum ar veni, dacă e ceva despre care să se scrie de bine, atunci asemenea fapte sunt cele  mai potrivite pentru așa ceva.

În al treilea rînd, s-a văzut/demonstrat cât de ușor poate fi deturnat chiar și un eveniment (mediatic) major, cum a fost victoria la Wimbledon a Simonei Halep. A fost de ajuns (pentru media ușuratică/ușurică din țara noastră) ca un impresar zurliu din fotbal (Anamaria Prodan) să aplice (în văzul presei) un pumn în figura unui dur al fotbalului (antrenorul Dan Alexa - clientul, amantul sau jucăria ei mediatică) pentru ca performanța unică în istorie, inimaginabilă, greu repetabilă a Simonei să fie făcută praf din punct de vedere mediatic, să treacă pe planul doi. În presa noastră, transformată subit în una de „moravuri ușoare”, nimic n-a mai contat atât, nici politica, nici economia, nici dezastrele, nici nimic. Un amantlâc (și acesta „nedovedit”), cu elemente vizuale explicite, a ocupat instantaneu spațiul public principal.

Merita Simona Halep o asemenea „concurență”?

Merita publicul din România o asemenea interferență?

Merita ca presa noastră să facă un asemenea sacrificiu?

Ar fi bine să contabilizeze (chiar public) ce au pierdut și ce au câștigat.

Și apoi s-o luăm „de la capăt”, confundând politica cu zgomotul ei, viața socială și economică cu scandalurile și sportul cu bârfele ce roiesc în jurul său.