Actualitate

OPINIE Rămâneți în casă, dacă vă pasă

Mi-a fost imposibil să nu asociez această siglă a (auro)recluziunii la domiciliu („stați în casă”) din aceste zile, cu deviza luptei pentru statul de drept de acum 3-4 ani („ieșiți din casă, dacă vă pasă”), scandată, din toți plămânii, de mii și mii de oameni, noaptea prin ger, pe străzile Clujului (și ale altor câtorva orașe).

Totuși, ce schimbare colosală de paradigmă între cele două împrejurări la un interval de timp atât de scurt. Parcă am fi dintr-o altă țară și de pe altă lume.

Într-adevăr, ne este dat să trecem printr-o (altă) situație limită, pe care niciunul dintre cei care se află în viață nu a avut ocazia să o trăiască, foarte greu de închipuit până nu demult, dar pe care doar globalizarea, mobilitatea incredibilă a acestei lumi și scurtarea distanțelor au făcut-o posibilă. O asemenea catastrofă planetară, o pandemie de asemenea dimensiune, cum este coronavirus, putea fi (până mai ieri) doar partea unui scenariu de film de anticipație sau a unei distopii, din multele pe care scriitorii și scenariștii le-au închipuit. Nu era pentru lumea noastră cea tihnită, puțin obosită de atâta bine și deja sătulă de prea multe libertăți, pe care începea să nu le mai prețuiască cum se cuvine. Sunt prea multe lucruri întâmplate deodată și prea cuprinzătoare schimbări pentru a nu zăbovi asupra lor chiar și în această „goană a calului” în lupta pentru supraviețuire.

Pentru unii, pandemia COVID-19 ține de pură întâmplare (nefastă), de ocurența răului în lume, care, vrem-nu-vrem, vine fără alese. N-avem decât să o primim ca pe o fatalitate, să sperăm că pedeapsa grea ne va ocoli, că vom scăpa și că apoi va trece, cum trec și altele în viață. Acest fatalism desuet, fie perceput în registru profan, fie asimilat în trăire religioasă, pare prea puțin și incomplet pentru „dimensiunea fiarei” cu care ne înfruntăm.

Pentru alții, coronavirusul e produsul secundar otrăvitor al dorințelor noastre (ne)mărturisite de a fi ubicui, de a fi peste tot și a șterge granițele, cele fizice, ce țin de teritoriu, cele simbolice, ce țin de limbă, cultură, tradiție, dar și cele virtuale, care nici nu mai știm de ce țin (sau nu țin de nimic). Sigur, tot ei ar putea spune că e și o pedeapsă și o trimitere simbolică înapoi către locul de obârșie sau, pur și simplu, către cel de locuire.

Pentru o altă categorie, marea epidemie e rezultatul luptei pentru putere, al cinismului politic și al lipsei de scrupule care, de dragul influenței și al banilor, sunt capabile să sacrifice orice. Avertismentul acesta planetar este atât de mare și atât de grav încât greu putem accepta scenarii în această manieră conspiraționistă. Dar ele există și alimentează, din păcate, o bună parte din omenire, cei dispuși să creadă cu ușurință și cei cărora le convine să creadă.

În fine, catastrofa globală căreia îi suntem în premieră martori și victime, ar putea fi rezultatul nesăbuinței oamenilor, a urmării unei căi greșite, a unei aventuri (tehnologice) care vrea să ne arate cât de vulnerabile și de imperfecte sunt toate sau cum toate beneficiile avansului fără egal sunt totodată și pericole mortale. Și mă opresc din speculații.

Însă oricare ar fi rezultatul, există o dimensiune simbolică, nefactuală, a acestor întâmplări la care va trebui să cugetăm adânc cu toții după ce catastrofa va trece. Și să tragem învățămintele de rigoare, dacă se poate, fiecare în parte și toți-toți laolaltă. Și a rezolva, „în timpul liber”, câteva paradoxuri greu de digerat.

De pildă, cuvântul de ordine al acestor zile este solidaritatea, dar ea se cere făcută prin „distanțare socială”. Adică fiți solidari stând fiecare la casa lui, nu vă întâlniți, nu vă vedeți, nu vă atingeți.

Iar culmea solidarității se va fi atins când fiecare individ (familie) va fi fost perfect izolat în casa lui, separat de toți ceilalți. Apropiere prin îndepărtare! Depărtare pentru apropriere!

Nu-i aceasta o ironie galactică la adresa rețelelor sociale și a prieteniilor gigantice pe care le face posibile internetul?!

Nu e un râs pantagruelic la adresa contagiunii virale, a prostiilor, a minciunilor și a falsurilor noastre, distribuite unii-altora ca semne de bunăvoință și curtenie?!

Nu-i „statul acasă” un soi de revoluție, o rescriere de cod, un „protest” al lumii reale față de cea virtuală, sau o „răzbunare” a celei de-a doua față de cea dintâi?

Revenind din lumea rarefiată a ideilor în cea apăsătoare a faptelor, restricțiilor și autoizolării, constatăm că președintele României a decretat stare de urgență pentru treizeci de zile, cu măsuri excepționale. De fapt, o lege excepțională care încearcă să redefinească viața noastră tulburată a acestor zile. Dar această redimensionare (pe care o vom asimila cumva) nu va fi singura noastră problemă și nici cea mai mare. Eu zic că e esențial acum să stăm în casă (dacă așa trebuie), dar și mai important va fi ce vom face după ce ieșim afară. Dincolo de număratul morților, a pagubelor și a crizelor. Care de obicei nu au milă.