monitorulcj.ro Menu

Actualitate

OPINIE. Naționalul clujean gâfâie sub greutatea propriei subvalori la 30 de ani de teatru „democrat”: „Singur printre mârlani”

Mi-e dor de cenzura din perioada comunistă. Pentru că numai ea ar fi oprit un sub-produs teatral gen „Singur printre mârlani” (după Florin Bican, în regia Andreei Gavriliu) de la montare.

O vrută cruciadă împotriva prostiei și a mitocăniei, piesa e o critică nesubtilă și fără imaginație adusă claselor defavorizate, după autor și regizoare singurele purtătoare de vină pentru îndobitocirea nobilelor rânduri ale intelectualității românești. Deși producătorii acestui spectacol ar susține așadar că peștele și de la coadă se împute, din păcate tot fruntea intelectualimii rămâne responsabilă pentru acest ghiveci muzicalo-(ne)comic pus în scenă de prestigiosul național clujean la 100 de ani de teatru în limba română (citește după ce românii și-au însușit clădirea pe care ungurii o terminaseră în 1906). Acest lucru nu dovedește decât că nu mai există nicio speranță ca instituția tutelară a artelor dramatice clujene să iasă curând din mocirla pretențioso-artistică în care hălăduiește de 30 de ani încoace. Aciuindu-se de critică la refugiul mult prea înghesuit al postmodernismului, spectacolul semnat de dna Gavriliu nu este însă decât postmodernism prost înțeles. De fapt, el este o copie de-a dreptul maioresciană a unor forme deja desuete produse în vest și trecute pe plan intern (așa cum se întâmplă din artă până în economie) drept avantgardiste.

Jucat de unii actori cu sânge proaspăt (Radu Dogaru), care nu știm cât de mult vor mai rezista naționalului singuri printre vechii colegi, și demonstrativ-dezagreabil de alții (Radu Lărgeanu), care trebuie să învețe să își domolească platul suflu histrionic, spectacolul se înscrie perfect în seria de mediocrități cu care teatrul din Cluj ne-a obișnuit din anii ’90: piesele căldicele prin care managementul teatrului nouăzecist speriat de faliment ținea cu orice preț să aducă publicul în sală. Și nu e nimic în neregulă cu asta! Neregula începe din momentul în care 30 de ani mai târziu atât managementul cât și stilul naționalului clujean au avansat la fel de mult ca lucrările la autostrada Transilvania. Așa se face că instituția teatrală la 30 de ani după ce era folosită în socialism pe post de educare a maselor, a devenit aservită spectatorilor pe care îi tratează ca pe niște baroni locali ce trebuie să fie distrați cu orice cost, chiar și cu costul vulgarităților folosite pe post de comedie. Lăsând la o parte comportamentul neadecvat al claselor nou-îmbogățite care își aduc copiii în sală (unde este totuși integritatea acestei instituții?) și își folosesc telefoanele pentru a intra pe facebook în timpul spectacolului (bună intervenția de început a domnului Dogaru care i-a certat „mârlănește” pe spectatorii problemă - vedeți că mârlănia ajută totuși la ceva?), poate că cel mai trist moment al specacolului de săptămâna trecută s-a peterecut tot în sală, când un domn în etate (și care părea de-a dreptul distins înainte de începerea spectacolului), s-a hotărât să cedeze presiunii spectatorilor și să râdă artificial la replica „M-am gândit puțin la mine/ Și am tras două beșine”. Pe bătrân totuși îl înțelegem, pentru că nu e altceva mai greu decât să reziști presiunii mârlînești a epocii. Dar este permis, totuși, unui autor care se recomandă și ca poet, cum este d-l Bican, să creeze astfel de rime, care au caracterizat, trebuie spus, cea mai mare parte a specacolului de joia trecută? Sau putem să punem lipsa de maturitate a acestui distins autor și traducător pe baza faptului că d-l Bican este și autor de literatură pentru copii?

Să nu ne înțelegem greșit: Bican și Gavriliu nu sunt mârlani. Ei folosesc acest vocabular pentru a satiriza prin cupleturi scrise parcă de un licean exaltat pe concitadinii lor mai puțin înzestrați psihic (eu spun material) și idioțenia generalizată care s-a instalat în România de pe urma celor care „ascultă manele”. Toate tipurile sociale „de jos” cad pradă bătăii de joc a autorului: cu un prost gust feroce, sînt luați în bășcălie muncitorii de pe șantier, părinții care vor să-și facă copiii ingineri și, în sfârșit, dacă am înțeles bine (pentru că spectacolul e și subtil, să nu credeți altfel!) tații ai căror copii doresc să-l citească pe Bacovia și pe Herta Muller (arătați-mi unul!). Cu alte cuvinte - celebra clasă muncitoare de altă dată care acum ne mătură străzile, ne construiește blocurile, și ne publică cărțile prin care se îmbogățesc cei care scriu romane despre mârlanii din țara asta de doi lei. 

Din păcate scopul elitist al echipei artistice de a se auto-picta în culorile unui intelectualism superior animalelor care circulă pe la picioarele noastre (spectacolul începe autoironic cu o gașcă de cartier care chinuie pisici – lumea râde) este adumbrit de dizgrația cu care regizoarea alege să reprezinte comportamentul „mârlanilor”: încercarea celor trei personaje feminine de a juca mame degenerate, animatoare „maneliste” și alte „panorame” culese din zona de jos a spectrului social este nu numai stângace, ci chiar respingătoare. În sfârșit, muzicalul ieftin (pe care îl întrec doar montări clujene la fel de mediocre gen „Chirița în concert” și „Svejk în concert”) dovedește că (acum) îndrăgita artă a muzicalului vestic a fost la fel de bine adoptată la 30 de ani după Revoluția din decembrie ca și democrația atunci.

Textul lui Florin Bican este până la urmă unul clasist, prin care autorul își derivă mulțumirea de sine din parodierea unor tipologii sociale pe care le consideră sub standardele sale, deși singurele momente agreabile în corul de injurii aduse „celor proști” sînt tocmai manelele pe care elevații autori le desconsideră. (Știe oare cineva numele manelistului care a remixat în limba romani „Lasciatemi cantare,” care încheie spectacolul? A fost o plăcere să îl ascult!) Neposedând nici cea mai elementră conștiință de sine, autorul și regizoarea duc un text cu potențial de stânga (mârlanilor nu le pasă, printre altele, nici de încălzirea globală) în extrema dreaptă a spectrului artistic postsocialist. Într-o țară în care a face pe celălalt prost a devenit sport național, nu e de mirare că direcția în cultură e dată de o nouă îmburghezire rapace clădită pe copierea formelor vestice și întărirea structurilor anticomuniste care au propulsat arta teatrală în România într-o puternică criză de identitate. „Singur printre mârlani” nu reprezintă doar întoarcerea la teatrul burghez al începutului de secol XX în care anoste comedii bulevardiere încercau să parodieze de pe poziții sociale „superioare” prostia claselor de jos; acest spectacol, cu precădere după 30 de ani de teatru postcomunist, reprezintă cea mai clară dovadă că singurii mârlani care există în jurul nostru sîntem noi înșine, românii „intelectuali,” adică acei oameni „luminați” producători de „cultură” care sînt neschimbați din anii nouăzeci și la naționalul clujean, iar cele mai defavorizate clase sociale sînt spectatorii aceluiași teatru care, periculos de manipulabili, înghit cu dezinvoltură propaganda de dreapta care continuă să facă ravagii în rândul artelor în România.

Text scris de Lucian Țion