Actualitate

Dincolo de civilizaţie. Satele de lângă Cluj, la secole distanţă de România. Cum reuşesc nişte clujeni cu suflet mare să aducă bucurie bătrânilor din creierul munţilor - FOTO/VIDEO

Nu au apă, curent, căldură. Prin geamurile sparte şuieră vântul năprasnic de iarnă. Încă un pic şi zăpada le “înghite” acoperişurile. N-au mai coborât “la oraş” de zeci de ani şi sunt la kilometri depărtare de cel mai apropiat vecin. Pentru copiii de aici o ciocolată sau o jucărie reprezintă lumea întreagă, iar pentru părinţi, un kilogram de făină şi o margarină sunt suficiente cât să treacă peste iarnă, oricât de grea ar fi. Vorbim de oamenii din creierul Munţilor Apuseni, din satele şi cătunele aflate la câţiva zeci de kilometri de oraşul de cinci stele, Cluj-Napoca. O lume pe care niciun “orăşean” nu o s-o înţeleagă vreodată.

Internetul este plin de poze care mai de care mai frumoase, mai prelucrate cu frumuseţea Munţiilor Apuseni, cu văi şi case răsfirate pe coame de deal, pentru a atrage cât mai mulţi turişti. Dar în acele case, dincolo de civilizaţie, locuiesc oameni, locuiesc suflete. Foarte puţini dintre noi au avut curiozitatea să vadă ce se întâmplă dincolo de zidurile de chirpici sau cum e să trăieşti când nu ai pe nimeni în jur. Doar poştaşul te mai vizitează o dată pe lună să-ţi aducă o pensie amărâtă de 90 de lei. Pentru mulţi dintre noi, e de neconceput să trăieşti o lună întreagă cu această sumă. Sunt copii de 10 şi 11 ani, câteodată şi mai tineri, care coboară 4-5 kilometri zilnic, singuri, prin pădure să ajungă la şcoală. Ei visează la o lume mai bună.

Şi totuşi, pentru aceste familii, de 9 ani, există speranţă. Totul datorită unor clujeni cu suflet mare, care an de an, în preajma Paştelului şi Crăciunului le fac o bucurie. Ei sunt CERT Transilvania, nişte tineri frumoşi, pasionaţi de offroad, şi care au străbătut fiecare potecă, fiecare drum de munte pentru a le aduce un strop de alinare. Fără GPS sau hărţi, cu maşini de teren dotate şi echipate să ajungă şi pe cel mai înalt vârf, tinerii le-au făcut weekend-ul bătrânilor mai frumos.

Sâmbătă, 9 decembrie. Ora 8.00

Forfotă mare în parcarea unui centru comercial din Floreşti. Zeci de maşini de teren şi camioane îşi fac apariţia. Peste 100 de persoane se grupează în echipe şi încep să sorteze alimentele. Se fac cutii, se adună saci cu haine. Fiecare cutie şi fiecare sac are un destinatar dinainte stabilit. Sunt 130 de familii care vor primi aceste pachete. 23-24 de kilograme are un pachet. Asta înseamnă 3 tone şi ceva de mâncare, pături şi îmbrăcăminte. Pentru unii sunt cifre seci, pentru alţii reprezintă totul. Făină, ulei, zahăr, margarină, conserve de peşte, de carne, de mazăre, dulciuri, cozonac, pâine, făină de mălai, cartofi, pături, şosete, pelerine, aragaze mobile, cizme. Şi lista poate continua. Fiecare îşi cunoaşte bătrânii, iar pachetele sunt tot mai mari de la an la an. Odată terminate pachetele, în coloană, 63 de maşini de teren pornesc spre Someşul Rece.

De la Mărişel, Muntele Rece, Valea Ierii până la Răcătău şi Măguri Răcătău. În condiţii extreme

Cum a început totul? “În 2009 am început noi să facem campanii umanitare şi atunci ieşeam cu maşinile, ne luaserăm unii dintre noi maşini de teren şi tot ieşeam pe munte şi am întâlnit tot felul de oameni amărâţi. Şi am zis că vrem să facem ceva pentru ei. Practic aşa a început totul. Iniţial eram pasionaţi de maşini de teren. Suntem un grup de prieteni care facem aceste campanii. În 2009, eram vreo 6-7, am pus bani de la noi fiecare şi am făcut 18 pachete în primul an. În principal, primesc pachet familiile izolate şi în zone greu accesibile. De aceea ne-am ales şi zona de munte pentru că cei de la oraş sunt săraci, dar îi ajută alţii. Cei la care mergem noi efectiv, unii dintre ei, sunt chiar izolaţi. Nici noi nu putem ajunge de multe ori la ei. Dacă tot ne învârteam cu maşinile pe munte am zis să facem ceva pentru aceşti oameni”, povesteşte Flaviu Garbo (45 de ani), preşedinte CERT Transilvania.

Cine sunt “norocoşii beneficiari” sau cum să te faci cu zeci de bunici

Dacă pentru autorităţi, fiecare familie e doar un nume într-un tabel, pentru voluntarii CERT aceşti oameni au devenit familiile lor.

“În primul an, când am început campania umanitară, noi am mers la primării şi am luat nişte liste de la ei. Aveau o bază de date cu persoanele aflate la ei în asistenţă socială. Ulterior, am făcut anchete sociale la absolut toţi dintre ei. Pe mulţi i-am scos pentru că, chiar dacă apăreau pe liste la primărie, aveau copiii prin străinătate sau mulţi nu erau în situaţii disperate. Pe cele 130 de familii care au rămas noi îi vizităm regulat, cel puţin de două ori pe an. Ei ne aşteaptă. Tot timpul, înainte de Crăciun şi de Paşte ei ştiu că noi mergem la ei. Una dintre cele mai mari nevoi pe care le au cei de la munte este interacţiunea cu oamenii. Sunt oameni singuri. Faptul că stai 5 minute cu ei, vorbeşti cu ei, asta face foarte mult. O asemenea acţiune mai facem şi de Paşte. Pe lângă aceste două acţiuni mari, îi mai vizităm pe unii dintre ei şi în timpul anului. Sunt bunicii noştri. Pe una dintre bătrâne, eu o vizitez pur şi simplu, numai să vorbesc cu ea”, povesteşte Flaviu.

„Am crezut că nu mai veniţi că nu am ajuns la vot anul acesta”

Flaviu nu vrea ca ONG-ul pe care îl coordonează să fie asociat cu vreo autoritate sau vreun partid. De 9 ani le spune bătrânilor, fără succes se pare. Şi e logic dacă ne gândim că pe aceşti oameni nu îi vizitează nimeni. Poate politicienii o dată la 4 ani când le cer voturile, dar nici asta nu e sigur.

“Sunt unii care coboară, alţii care nu au mai coborât în sat de 5 ani. Oamenii asociază că aceste pachete vin de la primărie sau că vin de la partid. Ei aşa înţeleg. Avem o bătrânică care mie mi-i foarte dragă şi am ajuns într-un an la ea şi săraca a zis «am crezut că nu mai veniţi că n-am reuşit să mă duc la vot». Din această cauză nici nu prea vreau să ne asociem cu vreun primar”, mai spune Garbo.

Aşa cu lipsuri cum îşi duc traiul aceşti bătrâni, demnitatea nu le-a dispărut. Ei nu cer nimic. Pachetele le ajung de la un Paşti la un Crăciun. Sunt foarte modeşti oamenii, trăiesc cu foarte puţin.  

“De fiecare dată eu îi întreb de ce au nevoie, dar nu prea poţi scoate mare lucru de la ei pentru că oamenii sunt obişnuiţi să trăiască în condiţiile astea foarte grele şi nu se plâng. Adică nişte lucruri care nouă ni se par absolut imposibile, nu poţi să-ţi imaginezi cum poate cineva să trăiască cu 90 de lei pensie din care trebuie să-ţi cumperi pâine, eu nu îmi pot imagina ce îţi poţi cumpăra de 90 de lei sau cum poţi trăi cu aceşti bani, ei aşa trăiesc şi aşa sunt obişnuiţi şi nu cer. Destul de greu poţi scoate de la ei ceva. Ca şi noi, şi ei sunt foarte diferiţi. Am avut un bătrân, a murit săracul, cred că el a fost cel mai mândru om pe care l-am cunoscut. A fost foarte greu să ajungem la el. Primii doi ani nici nu ne-a lăsat să ne apropiem de el. Cu toate că trăia într-o mizerie cruntă, săracul, el era foarte mândru. Nici după ani după ce l-am cunoscut bine nu ne-a lăsat să intrăm la el în casă. Totdeauna ne primea afară, acolo îi dădeam pachetul. Prima dată când ne-am dus la el ne-a spus să nu îi lăsăm pachet, să-l ducem la alţii că el se descurcă. Era un om foarte muncitor. Peste 80 de ani. Cosea singur, îşi ducea lemne singur”, mai spune Flaviu.

“Ne bucurăm. E un dar frumos. Vă mulţumesc. Toate îmi plac din cutie. Orice găsesc acolo vă mulţumesc şi să mai veniţi şi pe alt an dacă voi trăi. Dumnezeu să vă ajute şi să vă aibă de grijă”, spune cu lacrimi în ochi o bătrână, după ce zeci de voluntari CERT i-au adus în casă saci de cartofi, haine şi alimente.

Cota 1.400. Gerul “îţi taie faţa”

Maşinile de teren trec cu lejeritate de pe un vârf de munte pe altul. Sunt drumuri necălcate de oameni, acoperite de zăpadă sau pline de noroi. Maşinile patinează şi par că nu vor să mai înainteze. Se afundă în noroi. O manevră greșită și se poate întâmpla o nenorocire. Muntele nu iartă. Practic, acești oameni își riscă propriile vieți pentru o cauză nobilă. Dar dorinţa de a ajunge la "bunicii lor" e prea mare. Voluntarii împing maşina, o scot din noroi şi se duc mai departe. Nu contează că ai noroi din cap până în picioare. Nimeni nu rămâne în urmă. Alteori, se trec râuri pentru a ajunge acolo unde îţi doreşti. 

“Lumea răspunde foarte bine la solicitările noastre. Cu siguranţă, de Crăciun lumea donează mai mult. De Paşti, lumea nu e aşa de darnică. Noi credem în bunătatea oamenilor şi în puterea lor de a schimba lumea. Faptul că statul român nu-şi face treaba am putea spune că nu e treaba noastră - să facem împăduriri, să ducem alimente. Poţi sta acasă la televizor sau poţi face ceva. Noi am ales să facem ceva. Atâta lume vine cu noi şi rezonează cu ceea ce facem, iar asta îmi spune că lucrurile sunt bine făcute şi aşa ar trebui făcute. Nu aştept nimic de la autorităţi, chiar mă încurcă. Sunt convins că dacă şi-ar face treaba noi tot am găsi ce să facem. Să stăm pur şi simplu de vorbă cu aceşti oameni, chiar dacă ar fi bogaţi şi ar avea pensii de mii de euro, tot singuri sunt oamenii. Şi tot ai putea să mergi să stai de vorbă cu ei. Faptul că le ducem de mâncare, asta-i România. Suntem săraci şi flămânzi. Oamenii au şi alte nevoi, nu doar mâncare. Practic, facem ce nu face statul român. Asta ne-am asumat să facem şi asta facem”, este de părere Flaviu.

„Nu pot pleca la medic, trebuie să apăr bariera”

Voluntarii ajung la ultima casă înainte ca drumul să se închidă şi să nu se mai poată înainta. E vorba de DN1R în Poiana Horea, închis pe timpul iernii din cauza nivelului scăzut de vizbilitate. Pe stânga, este o cocioabă, un depozit de lemne. Surpriză însă: acolo locuieşte un suflet. Un bătrân pe care cu greu voluntarii CERT îl scot din “casă”. Pare bolnav, dar refuză să meargă la medic. “Trebuie să apăr bariera”, spune el mândru. Voluntarii nu stau pe gânduri şi încep să ducă o muncă de convingere. Alţii, s-au apucat să îi taie lemnele.

Bătrânul cedează, dar cu promisiunea că va fi adus acasă. O casă din lemn, unde intră doar un pat, cu găuri pe unde intră frigul, dar e casa lui. Şi e mândru de ea.

“Ei nu ştiu altă viaţă. Ce să mai fie dispuşi să-şi schimbe viaţa la 90 de ani? Am dus medici la ei, dar nu poţi să le faci mare lucru. Cel mult le-a luat tensiunea şi i-a îndrumat să meargă la spital. Nu prea avem ce să le facem. Paradoxul vieţii de aici este că tu ca şi părinte poţi să creşti 5-6 copii, dar pe urmă când eşti tu bătrân, cei 5-6 copii nu mai pot sau nu mai vor să te întreţină. Nu înţeleg chestiunea asta” spune, dezamăgit, Flaviu.

“Partea de voluntariat are mai multe aspecte. Nu e aşa simplu precum pare. E un pic mai complicat. Pe de-o parte, oamenii aceştia pe care îi ajuţi, ai o satisfacţie că ajungi la ei şi că le schimbi într-adevăr viaţa. Pachetul acesta pe care îl duci face diferenţa de multe ori pentru supravieţuire, cu toate că se descurcă. Pachetul acesta face mult pentru ei. De cealaltă parte, sunt voluntarii. Eu cred că toţi avem în noi nevoia de a-ţi ajuta semenul. Aşa cred că suntem construiţi ca oameni. Şi nu e aşa de simplu dacă eşti de capul tău, singur, să te duci, să dai la cineva. Şi de multe ori nu faci chestia asta. Aşa, dacă suntem organizaţi şi transparenţi, să se vadă clar că ceea ce donează oamenii ajunge unde trebuie, satisfacţia vine. Oamenii îşi împlinesc nevoia de a ajuta prin noi. Mai este şi partea de relaţii de prietenie pe care le faci în rândul voluntarilor. Voluntarii sunt altfel de oameni decât oamenii obişnuiţi. Să fii voluntar trebuie să fii dispus să-ţi cheltui timpul, banii, resursele. Eşti un altfel de om. Voluntarii sunt oameni mai frumoşi”, a continuat Flaviu.

Fiecare familie, o poveste de ţinut minte

Toate “cazurile” sunt speciale pentru Flaviu.

“Avem o familie cu patru copii. Doi băieţi sunt gemeni. Este o femeie destul de amărâtă. O bate bărbatu-su, nu îi este prea uşor. L-a scos din casă. Încerc să îi ajut mai mult decât pe alţii. Şi pe fete aş vrea să le ajut dacă tot merg la Cluj la şcoală. Băieţii au 11 ani şi nu ştiu să citească. I-am pus să-şi citească numele de pe pachet şi nu au putut citi. Nu ştiu ce şcoală fac. Avem un bătrân surdo-mut izolat. Avem o familie cu 10 copii. E chiar un caz extrem. Ei chiar trăiesc absolut izolat. Sunt la 4-5 kilometri de civilizaţie şi pe un drum pe care noi greu ajungem la ei cu maşinile noastre. Copiii în fiecare zi coboară prin pădure 4-5 kilometri dimineaţa şi seara. Merg la şcoală. Când i-am găsit trăiau 12 oameni într-o chestie amărâtă de 11 metri pătraţi. Le-am construit o cameră lângă, într-o zi. A fost o mobilizare extraordinară. Am cărat materiale de jos. Şi acum am început să le construim o casă jos în sat să-i mutăm. Să-i aducem mai aproape. Copiii vor, părinţii nu. Acolo beau amândoi părinţii şi nu prea vor să vină de ruşinea oamenilor şi preferă să stea acolo sus. Pentru copii facem tot. Nu vor să vină în oraş. Rozalia are peste 80 de ani şi e foarte legată de vaci, sunt viaţa ei. A vrut să o duc la biserică să se spovedească. Am mers după ea s-o duc în sat. Când am ajuns la ea, nu a mai vrut să vină. Că ea nu s-a spălat, că nu e aranjată, că ce zice lumea când o vede. Nicicum nu am putut s-o conving să vină. Ea ştie poezii de pe vremea când era la şcoală, ştie cifre, ani, ce s-a întâmplat în nu ştiu ce an, absolut tot. E o encliclopedie. E adunată de spate. Toată viaţa ei a cărat fân. Îl ducea de jos din sat până sus, ducea fânul cu o pătură pe spate, 6 kilometri de urcare. Noi de abia ajungem la ea. Ea nu avea nicio treabă să meargă pe jos. Am plătit şi noi să îi taie vecinii nişte lemne. Am mai avut o bătrânică care trăia din mila primăriei într-o cabină de portar. Dacă îţi poţi imagina o cabină de portar, acolo trăia din mila oamenilor chiar vis a vis de primărie. După moartea ei s-a demolat cabina. Aia era casa ei”, mai spune preşedintele CERT.

Deşi e ora patru, afară e întuneric. Cei peste 100 de voluntari se regrupează la baza muntelui. “De abia acum încep să mă calmez şi să mă liniştesc. Toţi au ajuns cu bine, nicio maşină nu s-a răsturnat”, spune Flaviu. Dacă voluntarii CERT vor merge fiecare la casele lor, cu căldură, curent, apă, sus, în creierul munţilor, bătrânii îşi desfac pachetele. A început să ningă. Se uită pe geam şi aşteaptă. Să mai treacă peste o iarnă.

De la tragedia din Apuseni la incubatoare pentru maternităţi

Anul acesta, vor derula acest tip de campanie umanitară şi în Maramureş. Recent, au încheiat o campanie pentru clinica de ginecologie Stanca. Au strâns 48.000 de euro, bani din care au cumpărat aparate pentru spital. Iar pentru familiile din Apuseni vor să facă un cabinet stomatologic mobil.

“Colegii mei au fost şi la tragedia din Apuseni. Unul dintre colegi au ajuns printre primii la locul tragediei. Când au fost inundaţii, am dus apă. Nu vrem să ne băgăm peste autorităţi. Şi Salvamontul ne mai solicită să căutăm turiştii rătăciţi. În limita posibilităţilor, când suntem solicitaţi, mergem”, mai spune Flaviu.

Flaviu Garbo, preşedinte CERT Transilvania

“Ieşim din zona de confort, asta facem. Nici nu visez şi nici nu-mi doresc să ajung ca şi Crucea Roşie, să ajungem aşa mari. Faptul că mă scoate foarte tare din zona de confort această campanie umanitară şi munca de coordonator, înseamnă poate timp de la afacerea mea, de la familie, dar satisfacţiile sunt foarte mari şi cred că merită. Eu îmi permit luxul să nu stau să-i judec pe oameni. Poate sunt printre ei oameni care nu ar merita să-i ajuţi că au fost răi sau nu ştiu cum. Am şi eu dilemele astea morale. Poate că la viata ta, când ai fost tânăr, ai fost un om rău şi toată lumea te-a urât şi acum ai rămas pe drumuri şi nu te mai ajută nimeni. Eu nu judec. Eşti amărât, te ajut. Şi asta mi se pare că e un lux pe care noi ni-l permitem.”