monitorulcj.ro Menu

Actualitate

OPINIE Personalizarea politicii, personificarea media

Epopeea desemnării premierului (lungă, dar cu final previzil) ne-a lăsat cu două constatări și un mare semn de întrebare. Prima este că, în România, politica nu se mai face prin/cu instituții, partide, programe, reguli sau cutume, ci prin oameni, indivizi, personaje, specimene.

În această stare de fapt, nu mai există funcții, demnități, domni sau respect, ci doar „Iohannis” și „Dragnea” sau „Sevil”, ca simpli indivizi ce se bat. De aici rezultă că nu mai întâlnim înfruntări de idei, doctrine sau strategii, ci doar „scandaluri”, „conflicte”, „războaie” și „interese” între persoane, iar rezultatul trebuie să fie în logica unei bătălii de imagine de tipul „cine-i mai puternic”, „cine dă mai tare”, „cine lovește ultimul”, „care are dreptate”, „cine cedează primul”, „cine a câștigat” etc. Cea de-a doua constatare este că media (televiziunile de știri, în special) nu mai sunt acele „mașini de aflat și spus adevărul”, ci se comportă (și ele) aidoma unor persoane (pline de toane, ifose, mofturi), care se supără, se enervează, înjură, țipă, nu ca niște martori și mărturisitori ai realității, ci ca „ființe umane” animate de ordine, interese, bani, vanitate. Cea dintâi ne sugerează ideea de „bal mascat cu surprize”, cea de-a doua pune media în fața unui „cumplit meșteșug de tâmpenie”.

Problema nu e că e mai simplu așa, mai de succes, mai ușor de făcut (pentru alții) și de înțeles (pentru unii) sau mai ușor de manipulat, ci că sub aceste aparențe și jocuri de imagine „personalizate” se pot strecura și disimula (cu ușurință) lucruri mult mai profunde și mai grave, cum ar fi, de pildă, o nouă orientare geo-strategică a României dinspre Vest spre Est. Nici asta n-ar trebuie să fie, în toate situațiile, o tragedie, în acest nou context geopolitic, când toată Europa pare a trage spre Est, nu spre Vest. Grav ar fi s-o facem amatoristic, „după ureche”, „pe șest”, într-o doară, părând a face altceva, punându-ne, de capul nostru (fără negocieri, condiții, garanții), în siajul altor grupări de putere și să ne trezim, dintr-o dată, cu „fundul între două luntri”. Asta nu pare a vrea să înțeleagă Liviu Dragnea și asta nu va înțelege „poporul” decât cu mare greutate și mult mai/prea târziu.

Iată pe scurt ce cred eu că ar fi trebuit să facă doi lideri politici responsabili dintr-o țară europeană în situația dată: președintele Klaus Iohannis n-ar fi trebuit să-l avertizeze public pe Liviu Dragnea că nu-l va pune premier pentru condamnarea sa penală; era îndreptățit s-o facă, în fond (pentru imaginea țării), dar trebuia să i-o spună personal (elegant și pragmatic), pentru a nu interfera electoral și a crea tensiuni greu de gestionat în continuare; Liviu Dragnea (ca lider invingător în alegeri) n-ar fi trebuit să pună prima  propunere de premier (Sevil Shhaideh) în termeni ultimativi, de șantaj, creându-și singur dificultăți de repliere ulterioară; președintele țării ar fi trebuit să gândească bine și să dea explicații raționale pentru refuzul acestei oferte, chiar dacă nu cele strict reale (fiindcă acestea nu erau de discutat și explicat public, din motive evidente de securitate); ca decident înțelept, responsabil pentru țară, Dragnea ar fi trebuit să accepte refuzul, fără gălăgie, să-i dea o formă rezonabilă și să vină rapid cu o a doua propunere; această nouă ofertă (ca și prima, de fapt) ar fi trebuit negociată înafară de ochii lumii, între președinte și partide, și apoi anunțată public, astfel încât să fie excluse surprizele (semn de amatorism, primitivism politic și imaturitate a tuturor părților). Unul a greșit primul, altul a greșit grav, „meciul” a avut suspans, dar lecția politică e una foarte proastă.

Dar ce s-a întâmplat de fapt?!

Ca să se răzbune, poate, pentru refuzul anticipat, Dragnea a pritocit (singur) o ofertă de premier inacceptabilă pentru Iohannis, propunând-o pe Sevil Shhaideh, sub motivația, aparentă, a unei persoane devotate, serioase, sigure pentru poziția lui în partid (ceea ce era adevărat). Explic pe scurt, pentru cine poate și cine vrea să înțeleagă: nu era acceptabil, din cauza riscului și a vulnerabilității evidente (oricât ar fi putut fi de nedrept), să aduci informații confidențiale despre țară, strategii de securitate ale UE și secrete NATO, prin intermediul unei „biete femei”, în calitate de soție, în proximitatea unui fost ministru sirian și apropiat al președintelui Bashar al-Assad, având calitatea de soț al doamnei viitor prim-ministru al României. Dincolo de orice bună-credință a oamenilor, Siria lui al-Assad (țară aflată în război civil), apropiată  mișcărilor teroriste, a fost și este principalul adversar al SUA din Orientul Mijlociu, care SUA  este fundamentul NATO (România fiind și ea membru), și aliatul principal al Rusiei din zonă. Care Rusie este țară ostilă NATO.

De ce a propus-o, totuși, Dragnea pe Sevil Shhaideh? Se pot elabora trei ipoteze: din inconștiență (prostie, nepricepere, superficialitate, șmecherie); să obțină un refuz sigur al președintelui (din ostilitate, pentru a-l vulnerabiliza, slăbi, suspenda etc.); pentru a da semnale geopolitice din partea României pentru noua arhitectură a relațiilor de putere din zonă și din lume.

Din perspectiva riscului de țară, în acest context, e acceptabilă vreuna din aceste ipoteze?