monitorulcj.ro Menu

Actualitate

OPINIE: Despre tricksteri

Multă vreme m-a frământat o întrebare pe care o auzisem, undeva prin anii 2000, de la șeful unei publicații respectabile din Cluj. Vorbeam pe coridor, la o țigară, despre Gheorghe Funar, pe atunci primar la Cluj. Amicul se întreba — la fel ca o grămadă de intelectuali din țara asta — cum e posibil ca un asemenea trickster să existe și să ia parte în mod activ și cu atâta succes la viața politică.

Cum e posibil să transformi un oraș într-o arenă de circ la propriu, cu ciolane de vită pe mesele de ședință de consiliu ori cu coșuri de gunoi vopsite în culorile naționale? Amicul jurnalist îmi spunea că a stat de vorbă despre acest subiect cu unul dintre liderii liberali. "De ce îl lăsați, de ce îl țineți?" l-a întrebat pe politician cu acea înțelegere subtilă a lucrurilor potrivit căreia Funar n-ar fi putut rămâne o personalitate politică activă dacă n-ar fi avut permisiunea celorlalți mari jucători de pe scena politică. Politicianul n-a dat atunci un răspuns și nici n-a negat prezumția respectivă a întrebării. "Înseamnă că Funar le e de folos și lor, politicienilor serioși, într-un fel sau altul", am concluzionat noi în vreme ce ne stingeam țigările și ne pregăteam să ne întoarcem la treburile noastre.

Le-o fi fost de folos, dar cu ce? Prin ce?

Tricksterul, spun antropologii, e opusul liderului carismatic. E acel lider politic care se aseamănă unui Jolly Joker, unui Arlechino, unui clown care se apucă de politică. Nu înseamnă că tricksterul nu are priză la public (ba dimpotrivă), ci că reușește să înșele publicul, atrăgându-l într-o falsă carismă, folosind tertipuri, actorie și trucuri. Hitler, de exemplu, a fost un trickster clasic, căci masele îl adulau sincer. Ceaușescu n-a fost un trickster veritabil (și nici un lider carismatic), întrucât masele de oameni care îl aplaudau și îi scandau numele îl detestau în inima lor. Ceaușescu a fost, pur și simplu, un dictator.

Nu e greu să identifici tricksterii contemporani, deși e riscant, căci asta implică o anumită doză de subiectivitate. În pofida diferențelor mari de personalitate dintre ei, se poate spune fără a risca prea mult să greșim că tricksteri veritabili au fost lideri precum Corneliu Vadim Tudor, Gigi Becali, Silvio Berlusconi, Donald Trump, George Bush Jr sau Vladimir Jirinovski, Nicolas Sarkozy sau Traian Băsescu. Lista de mai sus e discutabilă, desigur, dar mai ales e important de precizat că tricksterul nu e o neapărat o persoană anume, ci un rol pe care o persoană îl joacă la un moment dat, putând să renunțe la a-l mai juca ulterior.

Liderii carismatici sunt aceia care atrag susținerea și simpatia maselor prin personalitatea lor sinceră, fără să joace teatru. De regulă, posesorul carismei veritabile nu e obsedat de obținerea susținerii populare, ci de lupta pentru triumful unor valori în care crede, iar de aceea nu se teme să înoate, la nevoie, împotriva curentului. În mod paradoxal, aceștia sunt mai greu de decelat. Foarte probabil că exemple de lideri cu adevărat carismatici sunt Ștefan cel Mare, unii dintre regii României, ÎPS Bartolomeu, Monseniorul Ghyka sau actualul Papă Francisc. Marian Munteanu a fost, probabil, și el un lider carismatic în vremea generația Pieței Universității, așa cum Adrian Păunescu a fost carismatic în vremea Cenaclului Flacăra. După ce au îmbătrânit, n-au mai fost aceiași, căci și vremurile au fost altele. Am dubii și ezit să mă exprim în privința unor lideri precum Barack Obama ori Angela Merkel. Iarăși e important de precizat că a decela între un trickster și un carismatic veritabil e și mai greu în societățile moderne, care se fundamentează tot mai mult pe imagine, pe cultul profitului și pe mecanismul jocului politic (în detrimentul loialității față de comunitate). E greu de spus dacă Obama e un lider carismatic adevărat atunci când fiecare cuvințel al său și fiecare gest e controlat de o armată de consilieri și experți în imagine. E greu să te mai pronunți asupra un lider în general atunci când modelul corporatist al politicii devine dezirabil în orice structură politică modernă.

Privind la Marea Britanie a anului 2016, Nigel Farage sare în ochi drept un trickster în toată puterea cuvântului. Faptul că a dat bir cu fugiții tocmai în momentul său de glorie e o ultimă dovadă a rolului de trickster — his signature move — pe care l-a jucat. Dar Farage ne oferă o cheie folositoare, întrucât povestea Brexitului e proaspătă și interesantă pentru toată lumea în aceste zile, pentru înțelegerea întrebării de la care am pornit:  de ce e tolerat tricksterul de către ceilalți lideri cu pretenție de lideri serioși?

Gura tricksterului adevăr grăiește. Gura lui rostește unele lucruri (inserate abil în amalgamul de lucruri fără sens) pe care ei, politicienii respectabili, ar vrea să le rostească, dar nu-și permit. Le spun doar la serate și cocktailuri, cu voce scăzută, după ce au dat pe gât niște pahare. Despre imigranți gândeau și ei, politicienii serioși, tot cam ca Nigel Farage, dar nu voiau s-o recunoască. Despre unguri gândeau tot cam așa și ei, politicienii români serioși, dar n-aveau curaj s-o recunoască. Și atunci le convine să lase pe unul care-și asumă rolul de trickster să strige în gura mare lucruri pe care ei nu vor să le spună. E convenabil, căci împușcă doi iepuri dintr-o dată: (1) ideile respective sunt difuzate la public și (2) imaginea lor are de câștigat, căci ei înșiși se construiesc prin contrast cu tricksterul ("ia uită-te la noi, ce politicieni respectabili suntem!"). Dar ei nu fac decât să dovedească, astfel, că aparțin aceleiași familii. Așadar, ce mai e de făcut atunci când scena e invadată de tricksteri din toate părțile, alterând mecanismul politic însuși?

Marius Benţa