monitorulcj.ro Menu
Actualitate

OPINIE: Brexit, înfrângerea perfectă

Când se întâmplă (rar) câte un Brexit, din acesta zguduitor, tututor le trec multe prin cap și toți vor și par a avea dreptate. Bineînțeles că nu toți pot avea dreptate (și nu au), însă e legitim din partea lor să-și pună întrebări, să găsească explicații, să aducă argumente și justificări.

În acest amalgam de idei, fapte și consecințe, deopotrivă provocator și înșelător, cel mai greu este a formula corect problema care să explice  cauza crizei, pentru că, fără îndoială, suntem în fața unei crize, mari (ca întindere),  grave (ca profunzime) și de durată (a consecințelor).

În această ordine de idei, eu cred că acest deznodământ al Brexit-ului are două cauze de fond, manifestate într-un context cu totul nepotrivit. În mod paradoxal, nici una dintre cele două cauze (latente) n-a determinat, prin sine, ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, ci contexul, creat în mod artificial și eronat, e cel care a generat acest rezultat. În fine, cele două cauze sunt inerția birocratică, lipsa de perspective clare și ineficiența mecanismenlor UE, pe de-o parte, și pragmatismul exagerat, mediocritatea și lipsa de viziune a votanților la referendum, pe de altă parte. Însă, așa cum spuneam, consider că determinant a fost convocarea acestui referendum, nenecesar și neavenit, pe care îl putem privi ca pe o uriașă gafă politică a unui politician (David Cameron) prea încrezător și imprudent, care a interferat nepermis interesele politice personale, cu cele ale partidului, ale Marii Britanii și ale UE. A rezultat o combinație surpriză, o „afacere” de tip lose-lose, din care toate, dar absolut toate părțile au de pierdut. Marele perdant pare să fie însuși premierul Cameron, despre care se spune deja că ar „distrugătorul” istoric  a două uniuni (Marea Britanie și UE). Aproape nu mai contează că a câștigat detașat niște alegeri cu partidul său în 2015 și că a trecut cu bine peste un referendum de separare a Scoției, ba acestea, cred, i-au dat curajul și nesăbuința de a convoca referendumul de acum, ca un gest de forță și încredere, de consolidare a poziției sale în partid și de favorizare a țării lui în UE.  De aici vin și marile lui greșeli:

Referendumul nu e în tradiția democratică a Marii Britanii

Nu se face referendum pe chestiuni relative, care generează consecințe indirecte, greu de înțeles pentru publicul larg și în care sunt implicați și alții

Democrația are regulile și limitele ei, hotărârile importante se iau prin delegare, se cere viziune conducătorilor, nu poporului

Au pierdut și învingătorii în referendum, facțiunea din Partidul Conservator, care are acum de guvernat nu o țară, ci un Brexit, o chestie nouă, pe care nu prea știe și parcă nici nu vrea s-o facă, după rezervele și „regretele” manifestate de oponentul principal din partid, Boris Johnson. A pierdut și poporul britanic, care pe termen scurt nu va câștiga nimic (căci n-are ce) , pe termen mediu nu e deloc limpede ce va avea de câștigat (economic), iar pe termen lung, din punct de vedere strategic și geopolitic, sunt numai perspective negative generate de Brexit. Evident, a pierdut și UE, atât ca imagine, cât și ca forță, ce avea în Marea Britanie un pilon (fie el și atipic) principal. Dar aici șirul pierderilor este aproape incomensurabil: pierd și țările mari (Germania și Franța), ce trebuie să-și asume (financiar și decizional) mai multă răspundere, pierd și țările mici, ca încredere în soliditatea și trăinicia proiectului european. Au pierdut în Brexit și laburiștii, care au devenit a cincea roată la căruța politicii britanice: nu sunt principalii perdanți acum, dar n-ar fi fost nici principali învingători în cazul anulării Brexit-ului, sunt și ei pe acolo rătăciți printre confuziile identitare ale conservatorilor. Falsul câștigător pare a fi Nigel Farage, lideul UKIP, care a avut gura cea mai mare în noapte de 23-24 iunie, a „coșmarului”, cum o numea presa britanică. Dar populistul Farage n-are deloc forță parlamentară, n-a avut succes electoral și e perceput mai degrabă ca un bufon, decât ca un posibil guvernant. Plasarea lui de partea câștigătoare pare mai mult o coincidență decât un merit și sunt șanse minime să valorife  imediat și în vreun fel rezultatele consultării populare.

Au pierdut și Scoția și Irlanda de Nord al căror vot a fost pentru rămânerea în UE. S-a prăbușit lira sterlină cum n-a făcut-o în ultimii 30 de ani și s-au pierdut o grămadă de bani pe burse, din est și până-n vest.

Reverberațiile înfrângerii  merg mai departe, trecând oceanul, căci președintele Barack Obama nu și-a ascuns, ba și-a declarat susținerea pentru rămânerea Marii Britanii în UE, iar vicepreședintele Joe Biden a zis azi deschis că aștepta alt deznodământ pentru Brexit.

Rezultatul a fost o surpriză pentru mine și pentru cea mai mare parte dintre români și europeni, dar asta n-ar fi nimic. A fost atât de stupid votul, că i-a surprins și pe pragmaticii pariori.

Brexit-ul pare acum o victorie a cuiva, născută din nimic și venită de nicăieri și cu care nimeni parcă nu știe ce să facă. Ba chiar de la anunțarea ei, s-a deschis o listă de semnături, care s-a și completat rapid, de solicitare a unui nou referemdum, pe aceeași temă, dar cu regulile schimbate. Asta ne-a făcut să ne aducem aminte de referendumurile din România, de stupiditatea, relativitatea și inutilitatea lor.

Cu alte cuvinte, un Brexit ca o înfrângere perfectă.