monitorulcj.ro Menu

Actualitate

Gabriel Liiceanu, reacţie după ce Nicolae Breban a spus că el şi Patapievici ar trebui ÎMPUŞCAŢI: „Nu sunt de acord să fiu împuşcat”

Gabriel Liiceanu a reacţionat după ce Nicolae Breban a spus, în cadrul unei şedinţe a Secţiei de filologie şi literatură a Academiei Române, că Horia Roman Patapievici şi Liiceanu sunt nişte ''derbedei'' şi ''ar trebui împuşcaţi'' pentru că ''au atacat neamul românesc''.

sursa foto: herald.ro

Într-un editorial publicat în Hotnews, sub forma unei scrisori deschise, Gabriel Liiceanu îi scrie preşedintelui Academiei Române, Ionel Valentin Vlad, atrâgând atenţia asupra radicalizării discursului lui Nicolae Breban.

„Domnule Preşedinte,

Este a treia oară în douăzeci şi cinci de ani când, într-o ţară în sfârşit democratică, s-a cerut în mod public să fiu împuşcat. Vă asigur că acest lucru nu mă flatează deloc.

Prima oară a fost în 13 iunie 1990 (debutul faimoasei mineriade), când, ducându-mă dimineaţa la birou, a trebuit să traversez o mulţime care bloca intrarea în corpul C al impunătorului edificiu al fostei Case a Scânteii. Pe lângă Humanitas, în aceeaşi aripă a clădirii se afla şi sediul României libere. Mia de oameni adusă acolo (muncitori de la etajele II şi III, unde se afla „Complexul tipografic Casa Scânteii”, actualmente tipografia Coresi), monitorizată de oamenii Securităţii devenite peste noapte SRI, avea ca sarcină să scandeze pe rând „Moarte lui Băcanu!”, „Moarte lui Paler!”, „Moarte lui Liiceanu!”. Am intrat în mulţime fără să ştiu ce se întâmplă. Vă imaginaţi oare o clipă cât de straniu e să traversezi (ca un intrus!) o masă de oameni care îţi cere moartea? Şi să te gândeşti că o fac fără să ştie că tu eşti acolo? Că te-ai întrupat deodată, printre ei, oarecum din strigătul lor, repetând politicos, în timp ce îţi croieşti drum spre poarta intrării, „Îmi permiteţi? Îmi permiteţi, vă rog?”. Mă simţeam impostor în incognitoul meu şi, într-o străfulgerare de gând, mi-a venit să strig: „Dar sunt aici!”. Apoi, în timp ce înaintam cu greu, nu încetam să mă întreb de ce îmi voiau oamenii aceia moartea, de vreme ce, evident, nici unul nu ştia de fapt nimic despre mine.

Apoi, două-trei luni mai târziu, în România Mare, a apărut o listă (erau pe ea vreo zece nume) cu persoanele care trebuiau împuşcate pe stadion „pentru ca în România să fie linişte”. Numele meu era printre ele, de altminteri în cea mai plăcută companie.

Iar acum, după douăzeci şi cinci de ani, reapar, iată, alături de Patapievici, pe lista „de împuşcat” a lui Breban

Domnule Preşedinte, vă daţi seama că, scriindu-vă,  nu despre Breban este vorba aici. Vă imaginaţi pesemne şi dumneavoastră, cum îmi imaginez şi eu, ce infern trebuie să fie în sufletul acestui om de-a ajuns să ceară, întru înseninarea lui, împuşcarea unor confraţi. Dar de ce? Şi unde? În ce cadru social? Prin decizia cărei instanţe? De către cine? De care echipă a morţii? Dar, cum spuneam, nu despre tainicele mişcări ale unui  suflet înnegurat este vorba aici. Vă propun ca deocamdată să-l abandonăm pe-acesta propriei sale torturi. Nu de resortul Academiei ţine ostoirea enormei sale suferinţe.

În schimb, se pare că, atunci când se întâmplă ca între zidurile Academiei să se ceară împuşcarea unui scriitor, în discuţie e Academia însăşi. Preşedintele Secţiei, dl Eugen Simion, nu s-a grăbit să sune la 112, nici să-l poftească pe vorbitor afară, nici să-l admonesteze, nici să ridice şedinţa, nici să ceară părerea colegilor aflaţi în sală despre scena la care erau martori. Dintre participanţi, am înţeles că doar doi membri – poeta Ileana Mălăncioiu şi lingvistul Grigore Brâncuş – s-au ridicat să spună că rostul Academiei nu este să propună execuţii sumare. Le mulţumesc amândurora. Se pare că academicianul Brâncuş, un respectabil domn trecut de 85 de ani, a plătit pe dată firescul intervenţei sale, fiind reprimandat golăneşte de către vorbitorul setos de sânge. Ceilalţi, înfricoşaţi (?!), au tăcut mâlc, făcându-se astfel complici cu cele petrecute sub ochii lor. Nimeni, în afara celor doi, n-a mai găsit de cuviinţă să semnaleze faptul că printre ei se rătăcise un personaj care îi compromitea pe toţi şi, odată cu ei, însuşi blazonul Academiei.

Nu pot să închei înainte de a mă opri asupra vinilor care i se aduc de ani buni lui Horia Patapievici. Atât de mari, se pare, încât ele ar trebui ispăşite, iată, prin moarte! Stupefiantă, în cazul judecării lui, este tehnica inversării termenilor realităţii, încăpăţânarea cu care albul este prezentat ca negru. Cum s-a ajuns ca una dintre cele mai rafinate personalităţi ale culturii noastre, în loc să primească onorurile de rigoare, să fie scuipată pe stradă şi tratată, într-un discurs continuu al urii, ca „haimana” şi „derbedeu”? Care sunt crimele care i se pun în spate?''.