Actualitate

Mirenii și alegerea ierarhilor în Biserica Ortodoxă – între practica istoriei și exigențele modernității (2)

<p><strong><img src="documente/stories/2012/09_septembrie/27/08-eklogi.jpg" border="0" style="float: left; border: 0pt none; margin: 2px 5px;" />Abordez acum şi câteva din opiniile lui Nicodim Milaş, pe aceeaşi temă. </strong></p>

Comentând canonul 4 al Sinodului I Ecumenic de la Niceea, marele canonist dalmaţian menţionează şi Enciclica ecumenică adresată tuturor Bisericilor din lume. În fapt, ea completează dispoziţiile acestui canon când spune că „şi poporul trebuie să participe la alegerea episcopului” (textual: ... dacă este vrednic pentru aceasta şi dacă poporul îl alege”. Această regulă era moştenită din epoca imediat apostolică şi poate fi găsită în epistola pe care Clement Romanul le-o adresa Corintenilor, în sensul că alegerea  episcopului se făcea „în zi de Duminică, adunându-se poporul împreună cu soborul presbiterilor şi fiind prezenţi episcopii”.
În Sinodul al IV-lea Ecumenic, din Calcedon, episcopul Ştefan din Efes, spre a dovedi că el ocupase scaunul în mod canonic, precizează că „a fost ales pentru acest scaun episcopal de către 40 de episcopi, prin voturile celor mai distinşi fruntaşi ai clerului şi ai întregului popor”. Nu mai puţin concludent este canonul 6 al Sinodului de la Sardica. Acesta se referă limpede la situaţia în care „mulţimile, adunându-se, s’ar ruga să se facă aşezarea episcopului cerut de ele”, dar alegerea nu se poate face din cauza absenţei nemotivate a unuia din episcopii electori. În acest caz, alegerea se va face de către cei prezenţi, deoarece „trebuie împlinită voinţa mulţimii”.
Sfântul Vasile cel Mare, în una din epistolele sale pastorale  (citată tot de Milaş) aminteşte că „alegerea păstorului pe seama unei cetăţi anume cade în sfera de competenţă a episcopilor, dar votul poporului are însemnătate decisivă în această chestiune”. Iar Milaş comentează concluziv: În primele cinci secole ale Bisericii, la alegerea episcopului  „votul poporului era tot atât de decisiv ca şi votul episcopilor şi fără consimţământul poporului nimeni nu putea ajunge episcop”.
Adaug şi practica liturgică profesată de noi toţi în slujba hirotoniei, la sfârşitul căreia episcopul îl prezintă poporului pe noul hirotonit rostind cu  voce  tare întrebarea: „Vrednic este?”, la care se răspunde: „Vrednic este!”  Acest dialog final se petrece şi la hirotonia arhiereului, răspunsul având caracterul limpede al unei  ratificări.
Tensiunile sunt inevitabile, aşa cum s’a întâmplat de foarte multe ori în istoria Bisericii (şi cum s’a întâmplat recent în cazul episcopului Petru  Musteaţă, impus de Patriarhul Moscovei pentru Mitropolia sufragană a Moldovei, dar refuzat de câteva zeci de parohii, care au şi trecut sub altă jurisdicţie). Astfel de tensiuni sunt prevăzute în Canonul 36 Apostolic, care  distinge două situaţii: Dacă, ştiind că nu e dorit, episcopul refuză să se prezinte în eparhia pentru care a fost ales, va fi pedepsit cu afurisirea. Dacă el se prezintă, dar poporul i se împotriveşte, el rămâne episcop, dar întregul cler al eparhiei, preoţi şi diaconi, va fi supus afurisirii pentru vina de a nu-şi fi lămurit poporul. Nici că trebuie o mai mare tulburare în viaţa internă a Bisericii!
Cu alte cuvinte, clericii (adică episcopii, preoţii şi diaconii), pe de o parte, şi mirenii, pe de alta, alcătuiesc un singur trup eclesial. Dacă se consideră că tagma harică a clerului alcătuieşte capul văzut al Bisericii, în timp ce tagma laicatului îi alcătuieşte trupul, Cancelaria Sfântului Sinod nu propune altceva decât  separarea celor două părţi alcătuitoare, în contradicţie cu Sfântul Apostol Pavel, care le spune limpede creştinilor din Roma:  ...„noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos, şi fiecare ne suntem mădulare unii altora, având însă daruri felurite, după harul ce ni s’a dat”.
Mai există și o veche şi încetăţenită tradiţie în Biserica noastră, cel puţin de la Şaguna încoace. Departe de a fi fost influenţat de protestantism (aşa cum l-au învinuit unii adversari),  dar neputând adopta nici tradiţia din cele două principate române, unde episcopii erau aleşi nu numai de colegii lor, dar şi de domnitor laolaltă cu boierii divaniţi, Andrei Şaguna nu a făcut altceva decât să actualizeze în Ardeal  practica Bisericii primare, devenită tradiţia Bizanţului, adoptată apoi şi în România de după 1918, în sensul că episcopii sunt aleşi de către colegii lor laolaltă cu reprezentanţii preoţimii şi ai laicatului.
Faptul că în ultima vreme au apărut în presă o seamă de  observaţii negative cu privire la calitatea unor mireni din Colegiul Electoral Bisericesc nu motivează eliminarea  acestora. Apariţia unei gripe aviare nu duce la extirparea generală a galinaceelor. În cazul nostru, soluţia putea fi găsită nu în prezenţa mirenilor, ci în numărul şi calitatea lor.
Foarte important ar fi să se reglementeze criteriile de integritate morală a membrilor mireni din Adunările Eparhiale, care devin şi membri ai Colegiului Electoral Bisericesc, de a căror calitate este  – şi trebuie să fie – responsabil Chiriarhul locului. Pentru acurateţea acestor organisme legiuitoare, dar şi pentru a pune Biserica la adăpost de speculaţiile mass-media, ar fi indicat ca, odată cu nominalizarea, fiecare candidat să citească şi să semneze o Declaraţie în sensul că nu este membru al vreunui partid politic, că  nu a colaborat şi nu colaborează, benevol sau remunerat, cu nici o structură de informaţii secrete din ţară sau din străinătate, că nu aparţine nici unei organizaţii de care Biserica Ortodoxă Română s’a delimitat oficial şi că nu posedă decât bunuri dobândite pe cale cinstită.
Dacă acestor îmbunătăţiri li s’ar adăuga şi mult aşteptata transparenţă a Bisericii faţă de societatea pe care o slujeşte, se va putea vorbi, într’adevăr, de înnoirea pe care generaţia noastră, a celor mai vârstnici de aici, o visa îndată după Decembrie 1989.