Actualitate

Fost prizonier clujean în Rusia: „Venea unu' care întreba: Este vreun mort? Dacă este, afară cu el” - GALERIE FOTO

Ororile celui de-Al Doilea Război Mondial le-a trăit și un clujean din comuna Ceanu Mare, Petre Vălean, pe câmpul de luptă și în cei patru ani petrecuți în lagărele rusești.

Cenenii au fost chemați și ei la „sântare”, adică la recrutare. În mod tradițional plecatul la luptă era „sărbătorit” cu o horă unde nu lipseau „drăguțele”, însă nimic nu a decurs conform planului pentru Petre Vălean.

93 de tineri au fost chemați să fie încorporați cu ordin având dunga roșie, ce însemna prezența obligatorie la unitate în termen de 24 de ore. Au intrat în Regimentul 83 infanterie din Turda, dar în loc de pregătire millitară pentru o perioadă de doi ani, au făcut doar două luni de instrucție.


„Doar două luni de instrucţie şi direct pe front! Ştiam că regimentu' nostru îi pe front, în Rusia. Cu noi s-a format un batalion de marş, de completare, din contigentele 42 şi 43 – contigente în care am fost încorporaţi odată şi din toată ţara. Am fost pregătiţi din 20 februarie până la Paşti. După Paşti ne-o şi îmbarcat în tren şi fără oprire până la Nicolaev. Fratele Niculae a plecat pe front în '40. Nu ne-am mai întâlnit. Ultimele veşti ni le-a transmis Traianu Deţului. A fost în lagăr cu el. S-a îmbolnăvit şi a murit alături de mulţi alţii. Nu mai reţin în ce lagăr i-au rămas oasele fratelui”, îi declara Petre Vălean în anul 2009 scriitorului Remus Hădărean, care a scris o carte despre ororile trăite de Petre Vălean și alți soldați în Al Doilea Război Mondial.

Viorica Pop, fiica lui Petre Vălean, îl descrie pe tatăl ei drept un om glumeț și sufletist. „Când mergea el la biserică de fiecare dată ieșeam la poartă să-l văd cum merge și o dată i-am zis «ai grijă măi tată cum treci pragul acela din biserică să nu cazi», că în biserică este un prag așa mai mic, iar el mi-a zis râzând «lasă că nu cad, că dacă mă împiedic o să mă prindă ceva muiere  în brațe». Așa era el glumeț, tot timpul binedispus și cu chef de viață”, spune fiica acestuia.


Viorica Pop locuiește în Ceanu Mare „la cea mai lucioasă casă cum mergi înainte pe stânga”, după cum a descris-o o femeie în vârstă din comună. Ea este unul din cei patru copii pe care Petre Vălean i-a avut: Viorica, Mihai, Gavrilă și Niculae. Din păcate pe Niculae l-a răpus o boală necruțătoare, iar la vârsta de nouă ani a decedat.

„Nu i-a fost ușor lui tata să ne crească pe toți în acele timpuri. Au fost greutăți destule, dar vreau să vă spun că tot timpul părinții ne-au învățat să fim cuminți, să ne vedem de treaba noastră și să muncim”, rememorează Viorica Pop, care a fost contabila primăriei din Ceanu Mare pentru o perioadă îndelungată.


Petre Vălean s-a stins din viață acum trei ani de zile într-un loc din care el nu lipsea niciodata fără motiv. „Într-o duminică nu am mai ieșit la poartă să-l văd cum merge la biserică. După câteva ore mă cheamă cineva la biserică «hai că i s-a făcut rău la Petre», iar când am ajuns acolo el deja a murit. În biserică la slujbă a murit”, spune femeia.

„Toți oamenii se ridicau în picioare când trebuia să fie spusă rugăciunea, însă Petre nu s-a ridicat. S-a dus cineva până la el și atunci și-au dat seama că nu se simte bine. Au chemat salvarea, însă nu au mai avut ce să-i facă”, spune scriitorul Remus Hădărean care a scris cartea „Prizonier la ruși” la insistențele lui Petre Vălean. „El foarte mult și-a dorit să-i fie auzită povestea și să înțeleagă oamenii ce înseamnă războiul”, a precizat Remus Hădărean.


Petre Vălean a luptat pe front și a fost închis patru ani de zile în lagărele rusești. A fost decorat cu „Diploma de Onoare” de Prefectul Clujului, Vasile Soporan, pentru rolul pe care l-a avut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Fostul veteran de război Petre Vălean a fost înmormântat în cimitirul din comuna Ceanu Mare.

Lecția dură primită pe front de la germani

După ce a fost îmbarcat în tren s-a deplasat împreună cu ceilalți soldați până la Nikolaev, unde linia ferată era distrusă. De acolo au parcurs 2.000 de kilometri pe jos până la Nicol-Petrovsk. Bătălia principală pentru care au fost duși în Rusia era cucerirea Stalingradului. Într-o luptă a primit o lecție dură din partea unui ofițer neamț. „Când ne-au atacat rușii, cu toţii ne-am aruncat la pământ. Eu am apucat lângă un muşuroi mare de furnici. Veneau cartuşele ca ploaia, mi-au găurit tot ce aveam în raniţa din spate. Cum a curs sudoarea pe mine în timp ce stăteam culcat, casca şi faţa mi-au intrat în pământul înmuiat de sudoare. Dimineaţa, când s-a raportat nemţilor că am fost atacaţi deşi am fost asiguraţi că drumul este liber, s-au întors 5 tanchete, i-au înconjurat pe ruşi şi i-au adunat grămadă. Ne-au dat ordin să-i împuşcăm, aşa cum au făcut ei cu camarazii noştri. Nici unul n-am acţionat. Atunci doi nemţi au pus mitralierele în funcţiune şi i-au secerat pe toţi. Un ofiţer neamţ care a comandat eşalonul, înainte de a fi executaţi, le-a pus câteva întrebări sumare ruşilor, acuzându-i că au acţionat în spatele liniei frontului, şi aşa cum ei i-au ucis mişeleşte pe cei ce înaintau, merită aceeaşi soartă”, a povestit Petre Vălean.


Pe front și-a făcut prieteni adevărați, alături de care a trăit momente dramatice. Acolo l-a cunoscut și pe Pop Ilisie din Frata, pe care l-a văzut cum a murit din cauza unui proiectil care a căzut pe el.  „Am ajuns să fim nedespărţiţi. Mâncam împreună, ne ajutam unul pe altul, ne făceam adăposturile unul lângă altul. Aşa s-a întâmplat şi cu pregătirea unui contraatac. Ne-am săpat tranşeul adânc, de puteam umbla în picioare fără să ne vadă inamicu'. Eu mi-am săpat şi o cuptorişte – o adâncitură în perete, la bază, unde să mă înghemuiesc în caz de bombardament. În timp ce-mi aranjam foaia de cort în cuptorişte, numa’ ce aud un şuierat de proiectil. M-am trântit pe fundul tranşeului şi mi-am tras foaia de cort pe cap. M-au găsit camarazii acoperit de pământ şi m-au tras afară. La două-trei zile, un proiectil a căzut drept pe locul unde se afla Ilisie. Explozia l-a zvârlit afară numa’ bucăţi. L-am adunat bucată cu bucată, l-am pus în foaia lui de cort şi l-am dus la punctul de comandă, unde au fost aduşi mai mulţi căzuţi, urmând să fie duşi şi îngropaţi de o echipă specială. Ajungând acasă după spitalizare şi încheierea permisiei, la regiment, recruţii îmi tot cereau să le povestesc de cum era pe front. Le-am povestit şi sfârşitul lui Ilisie. Unu' dintre recruţi: ăla mi-o fost frate. La câteva zile a venit şi nevasta lui Ilisie să-i povestesc despre bărbatu-so. Aveau doi copii. Tot aici au căzut consătenii Iurean Alexandru şi Vălean Toader”, spunea Vălean Petre.

Cei din regimentul lui au făcut o descoperire macabră după ce au cucerit o fortificație. Oameni amestecați cu pământ, capete umane, mânile și picioarele i-au lăsat lui Vălean impresia că vor „să se agaţe de ceva”. „Înaintând, am ajuns la poalele unui deal mare, aşa cum ar fi Ţâgla de la noi, împânzit cu cazemate şi tranşee. Era o bază tehnică de luptă a ruşilor, zdrobită de bombele nemţilor. Am fost întâmpinaţi cu un foc năprasnic. Rezistenţa a durat două săptămâni, până a venit din spate artileria. Timp de două zile şi două nopţi, artilerie, branduri şi mitraliere precum şi intervenţia aviaţiei, am dat asaltul hotărâtor asupra fortificaţiei. Am luat mulţi prizonieri. Cei care nu s-au predat şi au luptat până au fost răpuşi, au fost cazacii. În majoritatea lor erau beţi. Am mai rămas două zile după căderea bazei. Mergând să vedem dacă nu au mai rămas ruşi ascunşi prin cazemate, m-am îngrozit de ceea ce am văzut. Sute de soldaţi sfârtecaţi şi amestecaţi cu pământ. Terenul arăta ca şi cum ar fi fost arat cu un plug uriaş, dintre brazdele căruia apăreau capete, mâini şi picioare. Vedeai mâini înălţându-se cu degetele răşchirate, vrând parcă să se agaţe de ceva”, a spus fostul luptător.

Au murit milioane de ruși în Al Doilea Război Mondial însă în drumul Armatei Române până la Stalingrad au fost momente de hazard, în care rușii erau beți și atacau numeric, nu strategic. „«Nu trageţi până când intră în icul acesta» – ne-a ordonat comandantul. La un semnal, a început canonada de trasoare. Deşi se făcuse noapte, se vedea ca ziua. Inamicul venea spre noi, strigând: «Uri!, Uri!». Uri, uri, pe dracu’. Cădeau, ca spicele când dai cu coasa. A fost mare prăpăd. A căzut aproape întregul batalion rus. Cei câţiva pe care i-am luat prizonieri, erau beţi”, spunea Petre Vălean.

Iarna rusească din Stalingrad

Într-un fel sau altul Petre Vălean se poate compara cu Napoleon. Ajuns în Rusia în Stalingrad, nu a fost doborât de rafalele trase de ruși, ci de frigul năpraznic și condițiile de luptă. În opinia sa cele patru luni petrecute acolo au fost „ca în iad”, un iad în care a mâncat supă înghețată.

„Prin octombrie am ajuns la Stalingrad, în toiul celor mai crâncene lupte, baza de luptă fiind chiar pe malurile Volgăi. Am aflat că aceasta străbătea oraşul ce se întindea pe o lungime de 40 de kilometri şi că lăţimea oraşului era de 16 kilometri. Cele 4 luni cât am stat acolo – camarazii au stat 5 luni, până în februarie – a fost ca în iad. Când noi treceam Volga, când ruşii ne respingeau şi ajungeau pe malul nostru. Poduri după poduri de pontoane erau făcute bucăţi, astfel că se foloseau caii ce străbăteau apele însângerate, ducând pe spate muniţie şi câte unul-doi ostaşi. Tot timpul pluteau pe apele înroşite de sânge cadavre de soldaţi şi de cai. Mulţi din camarazii mei au căzut în luptele pentru cucerirea Stalingradului. Nemţii ne încurajau: «dacă terminăm cu ruşii, ne întoarcem cu ei cu tot împotriva americanilor şi englezilor». Mereu spuneau: «în două, trei zile, terminăm cu ruşii». Cele 4 luni petrecute în luptele de la Stalingrad au fost cele mai grele din tot frontul. Odată cu venirea iernii, aprovizionarea cu hrană şi cu îmbrăcăminte a devenit tot mai rea. Eram în zdrenţe şi desculţi. Multora le-au degerat picioarele, iar alţii s-au îmbolnăvit de plămâni. Îmbolnăviri s-au produs şi din cauza hranei. Zile în şir primeam supa îngheţată. Aşa m-am îmbolnăvit şi eu, fiind trimis la spital în ţară”, a rememorat Petre Vălean.

După acest episod a crezut că a scăpat de front, însă calvarul lui de abia acum începe. În primăvara anului 1944 a primit ordin să meargă în Moldova să lupte împotriva rușilor, care au început să împingă linia germană. O problemă des întâlnită în Moldova acelor timpuri erau păduchii, iar cei care aveau păduchi erau aspru pedepsiți. „În desele controale, cei care erau găsiţi cu păduchi, li se dădea unu' să-l ţină strâns între degete până la amiază şi apoi, sub supraveghere, era obligat să-l pună în lingura de supă şi să-l înghită”, a precizat Vălean.

Pe când au crezut că au scăpat și se întorc acasă, toți soldații au avut parte de o mare surpriză. „Deodată, din mai multe locuri, focuri de armă trase în sus şi comenzi ruseşte: «stoi, nestrileat!» Am rămas ca trăsniţi. Ca din pământ în faţa noastră, o armată de ruşi. Spărseseră frontul şi ne-au înconjurat. Ne-au dezarmat şi ne-au schimbat traseul. Am fost duşi într-un câmp deschis, în care au început să apară grupuri, grupuri de soldaţi din toate naţiile”, așa a repovestit momentul în care a fost luat prizonier.

Odată ajuns la Bălți a trăit momente greu de imaginat alături de ceilalți prizonieri. „În timp de câteva zile, tot puhoiul acela de oameni a fost deplasat la Bălţi. Aici a fost iadul pe pământ. Peste tot, bălţi, apă verde care puţea. Aici ne făceam necesităţile, de aici beam. Mulţi s-au îmbolnăvit, cu deosebire nemţii, şi mulţi au murit”, spunea Vălean.

Grupurile de prizonieri au fost îmbarcate în trenuri marfare. Vălean se îndrepta spre Libideni, în apropiere de Moscova. Condițiie nu erau deloc grozave în lagăr. „Trăgeam câte 24 la un car. Pe 16 inşi ne-au dus la spart gheaţa pe râu. Ne-au dat haine groase – pufoaice şi pâslari. Ca hrană, 600 gr. pâine pe zi şi de trei ori, supă. Îmbrăcaţi numai în salopete, bieţii oameni degerau”, menţiona Vălean.

Nimic nu e ceea ce pare în Rusia

În lagăr a conştientizat mai bine cât de urât este războiul și unde se poate ajunge. A avut un sentiment de uimire când i-a văzut pe 10 prizonieri români  că umblau liberi prin lagăr. A aflat pe pielea lui ce înseamnă libertatea, cand a văzut ce trebuie să faci pentru ea.

„Fiind nevoie de nişte măturoaie pentru curăţenia din lagăr, unul din ei ne-a luat pe vreo 7 inşi să mergem într-o pădure din apropiere, la marginea căreia era mult pelin şi stufăriş de mesteceni. Acolo ni s-a destăinuit. «Vedeţi mormanul acela mare? Sunt mii de morţi căzuţi în luptele pentru cucerirea Moscovei. Cum a murit cea mai mare parte dintre ei? În gerurile năprasnice din februarie, mii de prizonieri, adunaţi la un loc, sub cerul liber, fără îmbrăcăminte şi fără hrană, se îngrămădeau unii în alţii, unii peste alţii, să se încălzească, claie peste grămadă cu zecile. Aşa au îngheţat. Primăvara, s-a săpat cu excavatoarele o groapă uriaşă şi noi, cei zece, i-am încărcat în care trase de boi şi i-am stivuit în groapă. Când am terminat noi, au venit ruşii, au aşternut var nestins peste cadavre şi apoi, din cisterne, au pulverizat apă peste var, după care, buldozere cu şenile au readus pământul de pe margine, rămânând ceea ce vedeţi»”, povestea Petre Vălean.

După o perioadă de muncă grea o parte din ei au aflat că vor fi transportați într-un lagăr din Asia Mică, la Erevan. Drumul până în Asia Mică a fost unul greu, iar lupta pentru supraviețuire era din ce în ce mai crâncenă. „Pe tot parcursul drumului, în fiecare uşă de vagon venea unu care întreba: este vreun mort? Dacă este, afară cu el după ce pleacă trenul. După ce pleca trenul, îl dezbrăcau şi îl aruncau pe marginea căii ferate”, îşi aducea aminte Vălean.

În lagăr trebuia să muncească la o mină. Trebuia să spargă piatra cu ajutorul unui picamăr, însă nu a fost în stare și a leșinat. „La o vreme au adus vreo 80 de bătrâni şi i-au băgat la buruit. Comandantul brigăzii, Verdeş, ne-a atras atenţia: «mă, ştiţi de ce i-au adus aicea pe bătrâni? În două săptămâni s-a terminat cu ei. Vor muri unu' câte unu'». Aşa a şi fost. În fiecare tură câte 3-4 erau scoşi morţi”, spunea el.

Rușii îi apreciau pe germanii deștepți din lagăr, fapt demonstrat și pentru modul în care au reacţionat când au încercat să fugă în Turcia. „La Erevan s-a adus o fabrică de avioane. Nemţii s-au angajat s-o monteze ei. Mare parte din prizonieri lucrau la turnarea fundaţiei şi a platformelor. Specialiştii nemţi erau vreo 7 inşi. La amiaz’, mergeau cu o maşină în lagăr să servească masa. Într-o zi, ce s-au gândit? Să fugă. Au luat-o pe străzi, călcând tot ce le ieşea în cale. Pentru a ajunge mai repede la un pod peste care urmau să treacă în Turcia, au luat-o pe o scurtătură şi s-au împotmolit în nisip. Ruşii au tras în cauciucuri. Au fost aduşi înapoi. N-au păţit nimic, fără ei nu puteau continua lucrarea. Ruşii râdeau împreună cu nemţii de aventura eşuată”, a precizat Vălean.

Naziștii fanatici erau căutați în lagărele rusești într-un interogatoriu condus de trei ofițeri. „În faţa a vreo trei ofiţeri eram dezbrăcaţi la pielea goală, ne verificau toată pielea, până şi între buci. Căutau nişte semne imprimate ce le purtau voluntari de toate naţiile, recrutaţi de nazişti, fanatici care, acolo unde erau trimişi, nu mai rămânea viaţă de om”, a spus el.

S-a îmbătat în lagăr alături de georgieni

„Prietenii” lui Stalin își permiteau să facă aproape orice în Rusia atunci. Cu ajutorul lor „a tras” o beție în lagăr. „Soldaţii gruzini făceau cam tot ce doreau. Superiorilor le era frică să-i pună la punct pentru că erau naţie de-a lui Stalin. Când ne însoţeau aceştia, şi noi îndrăzneam mai multe. Într-o duminică, sub escorta lor ne-au dus la corvoadă, la un depozit de vinuri. Trebuia să scoatem vinul din nişte bazine enorme adâncite în pământ să intre în stratul acela care era ca o gumă. Unul a luat o lopată şi a spart pojghiţa. Deodată, un miros de vin s-a ridicat spre noi. Am început treaba, dar mereu eram cu vasele la gură. Slabi cum eram, ne-am îmbătat cu toţii. La amiaz’, au venit alte santinele să vadă de ce nu ne-am prezentat la masă. Gruzinii noştri nu se mai puteau mişca. Noi ne-am târât cu greu până în lagăr, încât ceilalţi văzând cum mergem în genunchi, au crezut că am fost pedepsiţi să mergem aşa”, a spus Petre Vălean.

A avut frică de santinele după ce într-o zi doi oameni au fost omorâţi fără motiv. „O santinelă din foişor strigă: «Dva celovec, igisuda!» (doi oameni să veniţi încoace). Doi, au pus lopeţile jos şi au plecat spre foişor. «Niet» – a strigat din nou santinela – «vasli lopata, apatom idisuda». Cei doi şi-au luat lopeţile şi când s-au apropiat de gheretă i-a împuşcat pe amândoi.”, a povestit Petre Vălean.

După patru ani petrecuți în lagărele din Rusia, în anul 1948, în luna mai, au fost scoși afară din lagăr și trimiși acasă. „A apărut comandantul lagărului. La salutul drazvite, a mai adăugat şi druzia – adică «bună ziua, prieteni». Nu ştiam ce să credem. Apoi ofiţerul a continuat: Seicias, Rumania respublica. Seicias, rumânski paşol damoi – adică: din acest moment, România este republică şi românii pleacă acasă. Urlam ca nebunii, ne-am aruncat şepcile pe sus, ne îmbrăţişam. Ne-au urcat în vagoane, şi spre casă.”

abonare newsletter