Politică

OPINIE La partide, ca la curve! Banu' jos, înainte să atingi „marfa”!

Aceiași politicieni care, fără deosebire de culoarea politică, s-au înfruptat ani de zile din banii noștri prin afacerile Microsoft, Interagro, ANRP, CNI și altele mai puțin cunoscute, au moșit acum o nouă metodă de furat: nu mai pot fi obligați să-și plătească datoriile.

Le-a întins o mână de ajutor politicienilor. I-a scuipat în obraz pe românii cinstiți. A aruncat întreaga clasă politică în aceeași mizerie din care s-a ridicat el.

Nu știți despre cine e vorba? Sunt realizările de ieri ale președintelui „salvator” al românilor, Klaus Iohannis. Neamțul pe care 6.288.769 de români l-au votat în 2014 cu inimile pline de speranța că v-a curăța mizeria și corupția din politică. Și, după dezamăgiri mai mari sau mai mici, în Joia Patimilor, Klaus le-a demonstrat românilor că îi este mai aproape clasa politică decât interesul public. Și că USL n-a murit. Că PSD, PNL sunt aceeași mizerie.

Ieri, președintele a anunțat că a promulgat legea prin care conturile partidelor nu vor mai putea fi executate silit.

La adăpostul promulgării legii dării în plată, aceasta aproape că ar fi trecut neobservată, dacă nu s-ar fi apucat chiar Iohannis să explice de ce a considerat că e bună și utilă.

„Practic, contul de campanie al unui partid nu poate fi executat silit”, a spus-o răspicat Klaus Iohannis.

Poftiiiim? Adică nici dacă nu-și plătesc datoriile și chiar dacă ai o sentință judecătorească definitivă și executorie tot nu te poți atinge de banii unui partid? Adică le-ai vândut, fabricat sau construit ceva ori le-ai oferit un serviciu de orice fel și, deși tu, comerciantul onest, ți-ai făcut datoria ei nu pot fi obligați să-ți plătească??? DA! Exact! De acum înainte, politicienii nu mai pot fi puși la plată!

Începând de ieri, politicienii - din toate partidele politice, fără nicio deosebire - au devenit un alt fel de români. Nu luați unul câte unul, ci în haită, în șleahtă sau grup (mai mult sau mai puțin infracțional) organizat.

Argumentele președintelui:

1) Poprirea ca armă politică.

„Există un fenomen, negativ în esenţă, dar există, numit migraţia politică - politicieni care părăsesc un partid şi trec în alt partid sau politicieni care părăsesc un partid şi înfiinţează alt partid. Este foarte uşor de imaginat că un creditor al unui partid migrează el sau migrează simpatia creditorului către un nou partid şi atunci putem să ne imaginăm situaţii în care competiţia politică este falsificată dacă se aplică o executare silită la contul unui partid, exact în campania electorală”, spune Klaus Iohannis.

În esență - strict cu caracter de exemplu - șeful statului susține că, o firmă (agenție de publicitate, ziar, organizator de evenimente etc) care în campania din 2012 a prestat servicii pentru un politician din PDL, care ulterior a migrat la PSD, în campania din 2016 ar fi dispus să pună poprire pe contul PDL doar din simpatie pentru fostul client, politicianul-migrator.

Serios? Cunoașteți un om de afaceri onest - care trăiește din munca lui - care să nu încerce vreme de patru ani să-și recupereze o datorie (pentru care deja a plătit TVA și impozit pe profit), doar de dragul unui politician? Care, pe deasupra, i-a mai tras și țeapă?

Domnule președinte Iohannis, cu argumentul ăsta nu demonstrați decât cât de rupt de realitate sunteți!

2) Poprirea ca atac la libertatea de exprimare.

Președintele a invocat articolul 8 din Constituţie, potrivit căruia partidele politice contribuie la definirea şi exprimarea voinţei politice.

„Dacă contul de campanie al unui partid este blocat exact în campania electorală, atunci cu siguranţă apare o situaţie care afectează semnificativ felul în care acel partid se poate exprima sau poate contribui la formarea voinţei politice”, argumentează Iohannis.

Să traducem. Partidele coagulează curentele de opinie din societate și le canalizează înspre transformarea lor în politici. Sunt așadar organismele prin care voința poporului se transformă în legi, care vor deveni obligatorii pentru toată societatea.

Păi, oare așa este? Nu este, domnule președinte. Nu este pentru că, pe de-o parte, nu țin minte ca poporul să fi spus vreodată că e bine să nu-ți plătești datoriile. Ai consumat, ai plătit. Foarte simplu.

Pe de altă parte, modelul, exemplul pe care îl transmit partidele prin această lege este contrar comportamentului socialmente dezirabil pe care legea deja în vigoare (inclusiv cea fiscală) îl fixează: debitorul este dator creditorului cu plata datoriei, cumpărătorul este dator vânzătorului cu plata prețului convenit. Or, prin această lege, partidele se pun singure deasupra legii; chiar în afara ei.

Mai este un aspect, cel juridic. În România, partidele nu sunt organizații de drept privat, ci de drept public, cu toate efectele care decurg din această poziție. Inclusiv, sau mai ales, aceea că rolul și existența lor sunt fixate în Constituție și într-o lege specială, finanțarea lor este supusă principiului transparenței, pentru că folosesc și bani de la bugetul statului (adică banii noștri, ai contribuabililor); ele nu pot intra în insolvență, nu pot fi dizolvate pentru comportamentul economic periculos. Iar acum nici conturile nu le pot fi executate.

În aceste condiții, nimeni din această țară nu ar mai trebui să se aștepte să fie plătit dacă facturează bunuri sau servicii unui partid politic în campania electorală. Nimeni.

Dar partidele, politicienii - pentru că partidele sunt alcătuite din oameni - vor dori promovare, publicitate, afișe, tipărituri și multe altele atât de necesare campaniei. Cine va mai avea încredere să facă un contract cu un partid dacă știe că nu va fi plătit? Nimeni. 

Și-atunci? Faptul că partidele au acumulat datorii neplătite de 12 milioane de euro arată clar că nu au capacitatea financiară, dar nici intenția să plătească. Cel puțin transparent, partidele nu rulează asemenea sume de bani. Dar faptul că au încheiat contracte, înseamnă că s-au bazat pe ceva. Poate pe bani negri, aduși pe filierele Microsoft, ANRP, Interagro sau CNI? Poate pe o amnistie fiscală votată, evident, tot de politicieni?

Atunci, singura variantă în care cineva va accepta să colaboreze economic cu un partid politic va fi cu banul jos, cash, în pungă. Exact cum le place politicienilor români să lucreze: cu plicul.