monitorulcj.ro Menu

Daniela Țane: ”Decizia de moment mi-a schimbat întreaga existență”.

Interviu cu Daniela Țane, autoarea cărții ”De la India la Indiile Africii”.

Puțini sunt oamenii care își urmează visul, no matter what. Puțini și aleși sunt, sufletește vorbind, cei care se încăpățânează să meargă mai departe indiferent de greutățile ce apar pe drum și luptă pentru ideea aceea năstrușnică ce le-a intrat în cap. Iar în final ajung să demonstreze că pot face din pasiune un mod de viață.

Daniela Țane este un astfel de om. Nu știu exact cum s-a strecurat India în viața ei – vom afla împreună – însă știu că a fost un vis transfomat în realitate. Daniela Țane a fost, mai întâi, bursieră a guvernului Indiei; apoi atașat cultural la Ambasada României din New Delhi; apoi delegat pentru Comitetul Internațional al Crucii Roșii în mai multe țări africane.

De la India la Indiile Africii, cartea Danielei Țane, redă povestea unui vis împlinit. Demonstrează, dacă mai era nevoie, că omul este capabil să-și împlinească, perseverând, și cel mai tainic și îndrăzneț vis.

Daniela, povestește-ne puțin cum a început povestea ta indiană? Știu că ai absolvit Secția de română-hindi a Universității București. Ce anume te-a făcut să alegi această secție? Ce te-a împins spre India?

Daniela Țane: Atracția mea inițială a fost, probabil, de natură karmică, venind de departe prin timp, din alte existențe; spun asta fără nicio undă de autoironie. Prin 1987, în clasa a XI-a, am făcut cunoștință cu cartea Amitei Bhose, Eminescu și India, în care autoarea, desăvârșită cunoscătoare a limbii române și traducătoare a lui Eminescu în limba lui Tagore, dezvăluie cititorului român misterioasele căi ale poeziei lui Eminescu prin cheia scrierilor vedice și upanishadice. Am citit, am îndrăgit, am asimilat. Eminescu îmi plăcea de mai demult. Atunci m-am îndrăgostit, prin intermediar, de India. Apoi am reușit să găsesc, în biblioteca unchiului meu, volumul al II-lea din Istoria ideilor și credintelor religioase al lui Eliade, pe care l-am citit pe nerăsuflate. Mare parte din acest volum se ocupa de religiile indiene: buddhismul, jainismul, doctrinele hinduse.

La examenul de admitere la Facultatea de Litere, în fatidicul an 1989, eram vreo 7-8 pe loc, aveam de ales o limbă străină (în afară de limba în care dădeam examen). După franceză, prima limbă pentru care am optat a fost hindi. Nu știusem până la înscriere că există posibilitatea aceasta și m-am hotărât pe loc. Aveam să descopăr cât mai multe despre India pe această cale, mi-am spus. Decizia mea de moment mi-a schimbat întreaga existență.

Cu ce gând ai mers prima dată în India și ce anume te-a făcut să îți dorești să te întorci acolo?

Daniela Țane: În 1992 am obținut o bursă de studii în India, pentru studiul limbii hindi, la Kendriya Hindi Sansthan (Institutul Central de Hindi), din Agra, India. Am plecat, împreună cu Mircea Itu, doi români, primii bursieri după câteva zeci de ani, și am aterizat din India mult visată în India reală. Ne-am trezit într-o lume multicoloră, plină de miresme, colcăind de viață, de seve, guvernată încă de tradiții milenare, pășind pe urmele lui Eliade după aproape nouă decenii. Cu aceleași vise și buzunare goale. Șederea în căminul pentru studenți străini din Agra a fost o încercare grea, la fel cum a fost și viața cu 20 de dolari pe lună, caldura insuportabilă, mizeria de pe străzi, și mai ales, neînțelegerea inițială a culturii și a oamenilor din jur. Nu mai ieșisem niciodată din țară până atunci. M-am trezit pierdută complet într-o lume pentru care nu eram încă pregătită, care mi se revela dintr-o dată, șocându-mă la fiecare pas. Am scris atunci un întreg jurnal, plin de uimirile și de naivitățile neofitului, care nu este cuprins în cartea De la India la Indiile Africii.

Și așa s-a născut, treptat, o mare iubire. Nu a fost simplu. Întâi a fost plâns, “vreau la mama!”, refuz și neînțelegere. N-am mâncat vreme de două luni decât porridge dimineața și orez cu linte seara, pentru că restul mâncării mă făcea să iau foc (de la cerul gurii până la esofag și stomac, simțeam cu fiecare înghițitură traseul mâncării). Prima scrisoare acasă – nu era internet pe atunci! – am scris-o după 2 săptămâni. Și a ajuns în mâinile mamei după alte două săptămâni. Primul telefon l-am dat după 3 luni, de Crăciun. Am început să plâng ca un copil când am auzit vocea mamei.

Cum anume te-a îmbogățit experiența diplomatică? Cât de greu este să fii atașat cultural într-o țară pe care noi o identificăm, de regulă, cu India lui Eliade?

Daniela Țane: După ce am terminat și a doua facultate, am reușit să intru în Ministerul de Externe și am devenit atașat la Direcția Asia Pacific. Timp de vreo 10 ani, între lucrarea de licență de la filologie și plecarea din India, în 2004, nu am citit decât despre India: fie că a fost religie, antropologie, politică sau literatură, India mă absorbise pe de-a-ntregul… La sfârșitul anului 2000 am plecat la Ambasada de la New Delhi, ca atașat cultural. Acei 4 ani au fost definitorii pentru formarea mea. Am deprins, pe lângă ABC-ul muncii diplomatice, și un alt mod de a ființa în India și de a mă raporta la India. Am încercat să călătoresc mult, petrecându-mi o parte din concedii acolo; la un moment dat devenisem “ghidul” turistic pentru grupul de tineri diplomați care îmi deveniseră prieteni. Metoda mea a fost să îi scot din “scrobeala” hotelurilor de 5 stele și a călătoriilor făcute cu maximum de confort pentru a le arăta și o altă față a Indiei, India celor mulți și necăjiți. Majoritatea au apreciat mult aceste călătorii, devenite pe undeva lecții de viață.

Mi-a fost greu să fiu atașat cultural nu datorită moștenirii lui Eliade – de altfel am constatat cu amărăciune că se cam așternuse praful atât peste amintirea lui în India, cât și peste cea a maestrului său, Surendranath Dasgupta. A trebuit însă să promovez o imagine a României și a culturii ei fără aproape nicio susținere financiară din țară, de la Ministerul Culturii, care pur și simplu nu avea bani pentru activități culturale desfășurate în India. Și atunci am contactat artiști români, dispuși să găsească sponsorizări și să vină fără onorarii. Uneori, cum a fost în cazul companiei de teatru Daya, condusă de Chris Simion, am reușit să co-interesez Institutul Cultural Francez din India, care a acoperit toate cheltuielile trupei plus o diurnă modică pe durata turneului, spectacolele având loc în cadrul manifestărilor dedicate Francofoniei. De foarte puține ori am reușit să organizez acțiuni plătite de Consiliul Indian de Relații Culturale (Indian Council for Cultural Relations), în cadrul programului de schimburi culturale între cele două țări. Asa au fost spectacolele susținute de pianista Ilinca Dumitrescu și fagotistul Vasile Macovei. Una peste alta, cu toate dificultățile, am reușit, cred eu, să fac cunoscute valori culturale românești în India pe durata misiunii mele.

Ai fost și pe urmele lui Eliade... Cât ai mai găsit din India lui? Ce anume te-a impresionat cel mai mult în această căutare?

Daniela Țane: India s-a schimbat și se schimbă, iar în ultimele decenii cu mare rapiditate. Progreseaza pe partea materială, dar pierde pe partea spirituală, după cum îmi pare mie (direcția este cam aceeași ca în Occident, schimbarea fiind influențată mult de globalizare și de modelul vestic). Dar mai bine dă-mi voie să îți răspund la această întrebare atât de complexă printr-un citat din carte: „La mai bine de un deceniu de la prima mea întâlnire cu Gangele şi yoga, la Rishikesh, in 1998, locul este aproape de nerecunoscut. Atracţie turistică principală a Nordului Indiei, loc de pelerinaj absolut necesar pentru hinduşii de pretutindeni, Rishikesh-ul spiritual a fost convertit, din ce în ce mai mult, la mai noua religie a banului. Ashramurile se concurează pentru a atrage turişti, oferind găzduire ieftină şi cursuri de yoga ce promit eliberarea în trei săptămâni. S-au înmulţit restaurantele, hotelurile, buticurile cu suveniruri. Magia de altădată aproape că a dispărut, pentru a face loc imitaţiei şi unei atmosfere sufocante de bazar.”

După India, ai ales Africa. Ce anume a determinat această alegere?

Daniela Țane: N-am ales Africa... ci mai degrabă ea m-a ales pe mine. Și n-a fost deloc dragoste sau înțelegere la prima vedere, dimpotrivă. Din această cauză am și scris foarte puțin despre Africa. Am părăsit pentru o vreme diplomația, pentru a lucra în umanitar, datorită unei drame personale: mi-am pierdut logodnicul într-un accident stupid de mașină, în martie 2003. Misiunea mea diplomatică în India aflându-se pe terminate, nu mă simțeam în stare să revin acasă, erau prea multe amintiri, prea multă durere a pierderii. Așa că, aflând mai multe despre activitatea Comitetului Internațional al Crucii Roșii de la șeful misiunii acestei organizații internaționale din New Delhi, m-am gândit să îmi încerc norocul. Am trecut printr-un proces de selecție extrem de riguros și de dur, pentru că se lucrează în general în zone de conflict sau post conflict, în conditii adesea extrem de dificile, și organizația trebuie să se asigure că noii angajați nu dau bir cu fugiții după primele zile sau săptămâni. Ești apoi trimis unde este nevoie de tine, în funcție de experiență și capacități. Africa are încă o mulțime de crize și de conflicte, așa că este foarte mult de făcut pentru oamenii de acolo.  Abia acum, după peste 4 ani petrecuți în diverse țări africane și distanța necesară prin revenirea acasă, îmi este dor de această lume și simt că mi-am depășit prejudecățile pentru a înțelege ceva din spiritul locurilor. Africa, spre deosebire de comtemplativa Asie, își trăiește momentul, clipa, nu este deloc contemplativă. Nu sunt multe urme ale trecutului, ale istoriei, cu excepția Etiopiei. Sunt țări relativ tinere – deși în Africa au fost găsite cele mai vechi fosile umanoide – cu oameni care trăiesc încă cu exuberanță bucuria momentului, atunci când pot, și nu se lasă copleșiți de depresie sau disperare în momentul în care sunt greu încercați de război, foamete sau dezastre, care sunt foarte frecvente. În aceasta constă, probabil, forța continentului negru. 

Cât de mult diferă Africa, văzută la TV, în documentarele de pe Discovery, de Africa adevărată? Cât de mult te-a schimbat contactul direct cu acea lume aflată la granița dintre agonie și extaz?

Daniela Țane: Documentarele de pe Discovery arată adesea fie „extreme travel”, fie parcurile naționale în care se încearcă protejarea ultimelor animale rămase, din păcate tot în interesul omului, adică în scopuri turistice. Din când în când mai vezi și un documentar despre copii emaciați, femei îmbătrânite înainte de vreme de prea multă muncă și încercări dure, tabere de refugiați, conflict, dar toate acestea sunt atât de departe, nu reprezintă mai nimic pentru spectatorul de la noi. Contactul direct cu oamenii care au nevoie disperată de o mână de ajutor, care și-au pierdut copiii, care au văzut măcelariți sub ochii lor membri de familie, care au fost lipsiți și de puținele bunuri pe care le posedaseră m-a făcut să înțeleg cât de privilegiați suntem, chiar și într-o țară cu enorm de multe probleme ca România. E imposibil să nu te afecteze suferința umană de care ai uneori parte zilnic, poveștile de groază ale victimelor, privirile triste ale copiiilor care au fost transformați dintr-o dată în orfani de niște conflicte generate fie de moștenirea post-colonială, fie de mai noua goană mondială după controlul resurselor planetei.

De aceea, a aduce o alinare acestor oameni îți schimbă odată în plus existența. Ce poate fi mai gratifiant decât să ieși din tine, să te desprinzi de propriile nevoi, pentru a te dărui, din plin, celorlalți? Este greu de explicat sentimentul de satisfacție, de beatitudine aproape, când ai reunit un copil cu părinții de care a fost despărțit de un conflict brutal… Munca în umanitar nu e o muncă în adevăratul sens al cuvântului, este o permanentă răsplată.

Prin ce suntem noi, românii, europenii, occidentalii în general, diferiți de indieni și africani? Ce au ei și noi nu avem? Crezi că raportarea la sacru ne apropie sau ne îndepărtează?

Daniela Țane: Este o întrebare grea, care presupune o analiză serioasă, orice răspuns nu poate fi decât parțial, limitativ aproape. Majoritatea românilor cred că sunt dependenți de confort și foarte atasați de Europa (am nu puțini prieteni, intelectuali, care refuză să iasă din spațiul „civilizat”, din perfecțiunea organizată a Occidentului). Cu foarte mici excepții, românii care vizitează India se întorc dezgustați și nu își amintesc decât mizeria (deși avem și noi destul de multă mizerie, nu ne respectăm deloc nici orașele, nici mediul înconjurător, eticheta de „mizerie” punându-ni-se probabil și noua de către turiștii occidentali). Indienii și africanii sunt văzuți de mulți români drept niște populații inferioare, din cauza culorii pielii și a sărăciei. Apoi, indienii și africanii sunt ei înșiși foarte diferiți... există o enorm de mare varietate etnică și lingvistică în Africa. În cartea mea am încercat ca, prin raportarea la sacru, să realizez conexiunea dintre etiopieni și indieni, în ciuda diferențelor; sacrul este firul director al tuturor locurilor prin care am trecut, din India, prin Sri Lanka, Nepal și Cambogia, până în Etiopia. Aceeași raportare la sacru, a noastră, ca români, ne poate apropia sau îndepărta de ei, depinde de punctul de vedere al fiecăruia. O percepție extrem ortodoxă, considerând că ceilalți nu pot avea acces la divin și la salvare, la mântuire, în afara creștinismului, este de natură a stabili o barieră clară între noi și semenii noștri de alte credințe.

Dacă ar fi să exprimi, printr-un singur cuvânt, trăirea ta vis-a-vis de India și Indiile Africii, care ar fi cuvântul potrivit și de ce?

Daniela Țane: Altă întrebare dificilă... Vis-a-vis de carte? Un vis împlinit. Mai ales când primesc reacții entuziaste de la cititori și îmi dau seama că mesajul pe care am dorit să-l transmit, acela că există oameni frumoși și lumi fascinante peste tot și că e bine să ne grăbim să le descoperim, pentru că sunt pe cale de dispariție, a fost recepționat cum se cuvine.