Suferinta si reumanizarea spitalului

Singuratatea este una din suferintele cumplite, în special ale copiilor parasiti de parintii lor si ale batrânilor care nu mai au copii sau de care copiii nu-si mai aduc aminte. Nu trebuie sa va spun eu adevarul asupra singuratatii de care se resimt bolnavii din spitale: în numai câteva minute, pe un bolnav îl ia salvarea din casa, din mijlocul familiei, si-l stramuta naprasnic într’un alt univers, într’o alta camera, cu o alta fereastra, cu o alta priveliste (daca ea exista), cu alti oameni, cu alt limbaj, într’un corp medical sau sanitar pe care nu-l cunoaste si cu care va trebui sa se acomodeze. Nu suferinta fizica în sine, boala de care sufera, este importanta, ci socul acesta al ruperii de viata normala si aruncarea, dintr’o data, într’o alta viata. De aceea, este nevoie de reumanizarea spitalului: sa simta medicul ca în fata lui nu se gaseste un caz de rezolvat, ci un om, o fiinta cu trup care sufera, si cu un suflet care asteapta si spera. Si daca sufletul asteapta si spera, el trebuie sa fie asemenea lui Iisus, Care a patruns în orizontul de asteptare si de speranta al slabanogului din Ierusalim. E nevoie ca bolnavul, o data intrat în camera de spital, sa simta ca, daca s’a rupt dintr’o familie, a intrat în alta. Tocmai pentru ca exista suferinta mergem în spitale sa-i vizitam mai cu seama pe cei care sunt singuri si nu au pe nimeni care sa-i ajute. De aceea avem astazi preoti în spitale – si înca nu avem de ajuns – pentru ca cel singur, parasit sau neparasit, sa simta o rugaciune si o mâna calda, duioasa, pe fruntea lui înfierbântata si sa simta prezenta lui Iisus prin rugaciune, înainte de a fi dus pe masa de operatie.
     De aceea, oricând esti singur, nu dispera, ci continua sa astepti, ca într’o buna zi vine Dumnezeu la tine; chiar daca tu nu-L cauti, El tot vine. Iar daca mergi tu si gasesti pe un altul în singuratate, asuma-ti rolul lui Iisus si fii teofor sau hristofor, purtator de Hristos, imita-L pe Iisus si întreaba-l daca vrea sa devina sanatos sau, daca tu nu ai puterea sa-l faci sanatos sau sa-i deschizi drumul catre un doctor, spune-i o vorba buna de încurajare, pune-i o mâna calda pe frunte, uita-te în ochii lui si fa-l sa simta ca are în tine un prieten, ca nu este singur, si cu aceasta tot ai facut o fapta buna. Avem nevoie de sentimentul solidaritatii umane si crestine în acest sfârsit de veac si început de mileniu, în care societatea se farâmiteaza, în care înca mai exista razboaie, suferinte, persecutii, intoleranta, ura, varsari de sânge si prigoane de tot felul. Si societatea noastra se macina sub ochii nostri, pe zi ce trece, mânata de interese, de egoisme, si este nevoie sa refacem constiinta crestina, constiinta Bisericii în al carei centru se afla Iisus Hristos care ne-a strigat si ne striga tuturor: „Veniti la Mine toti cei osteniti si împovarati, si Eu va voi odihni“.