Slujba specifica Postului Mare - Liturghia Darurilor mai inainte sfintite

Euharistia obsteasca si plina de bucurie a zilei Domnului a fost „extinsa“ in totalitatea timpului si vietii omului. Totusi, aceasta practica a fost intrerupta cand cresterea membrilor Bisericii, transformarea crestinismului intr-o religie de masa au scazut inevitabil inten­sitatea duhovniceasca caracteristica primelor generatii crestine si a fortat autoritatile bisericesti sa ia masuri impotriva intrebuintarii gresite a Sfintelor Daruri. In Apus, acest lucru a condus la aparitia Euharistiei zilnice - una din trasaturile caracteristice traditiei liturgice si pietatii apusene dar care, de asemenea, este izvorul unei transformari importante a intelegerii intime asupra Euharistiei. O data ce Sfanta Euharistie a fost lipsita de caracterul sau „festiv“ si a incetat sa mai fie praznic al Bisericii, devenind parte integranta a ciclului zilnic, usa a fost deschisa catre asa-numitele mise (liturghii) „particulare“ care, la randul lor, au alterat din ce in ce mai mult toate celelalte elemente ale cultului. In Rasarit, totusi, intelegerea, initial eshatologica, centrata pe imparatia lui Dumnezeu si plina de bucurie a Sfintei Euharistii, nu a fost niciodata inlaturata si, cel putin teoretic, Sfanta Liturghie, chiar si astazi nu este o simpla parte a ciclului zilnic. Savarsirea ei este intotdeauna o sarbatoare, iar ziua savarsirii ei intotdeauna a dobandit o conotatie duhovniceasca a Zilei Domnului. Dupa cum am subliniat, Sfanta Euharistie este incompatibila cu postul si nu se savarseste in zilele de rand ale Postului Mare. Astfel, o data ce impartasania zilnica de acasa a incetat, aceasta nu a fost inlocuita in Rasarit cu savarsirea zilnica a Sfintei Euharistii, ci a dat nastere la o noua forma de impartasanie cu Darurile pastrate de Duminica sau de la praznuirea „festiva“. Este foarte posibil ca la inceput aceasta slujba „mai inainte sfintita“ sa nu fi fost limitata doar la Postul Mare, ci sa fi fost comuna tuturor perioadelor de post din Biserica. Iar apoi, deoarece numarul praznicelor - mari sau mici - crescuse si determinase savarsirea Sfintei Euharistii mai des, Liturghia Darurilor mai inainte sfintite a devenit o trasatura liturgica caracteristica Postului Mare si, incetul cu incetul, sub influenta duhului liturgic al Postului, a acelei „tristeti stralu­citoare“ de care am vorbit capata acea frumusete si solemnitate unica care o fac sa fie culmea duhovniceasca a slujbelor Postului.
     Slujba incepe cu Vecernia cea Mare, desi doxologia de la inceput este „euharistica“ - „Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh...“ - si plaseaza intreaga praznuire in perspectiva imparatiei, care este perspectiva duhovniceasca a Postului si a postirii. Psalmul de seara (Psalmul l03) - „Binecuvanteaza suflete al meu pe Domnul...“ - este cantat ca de obicei, urmat apoi de Ectenia Mare si de a optsprezecea parte sau catisma a Psaltirii. Aceasta catisma este randuita pentru fiecare zi de rand a Postului. Ea consta din Psalmii l20-l34, numiti „Cantarile Treptelor“. Ele erau cantate pe treptele templului de la Ierusalim - ca imnuri ale poporului adunat pentru slujba, pregatindu-se pentru a-L intalni pe Dumnezeul lor. In timp ce acesti psalmi sunt cantati, slujitorul ia Painea sfintita pastrata din Duminica de dinainte si o pune pe Sfantul Disc. Apoi, dupa ce a asezat Sfantul Disc de pe masa Sfantului Altar pe Proscomidiar, toarna vin in potir si acopera Sfintele Daruri, asa cum face de obicei inaintea Sfintei Liturghii. Trebuie sa mentionam ca toate acestea se savarsesc de catre preot „fara sa zica ceva“. Aceasta randuiala subliniaza caracterul pragmatic al acestor acte, pentru toate rugaciunile rostite la Euharistia duminicala.
     Dupa iesirea cu Sfanta Evanghelie si dupa imnul de seara „Lumina lina...“ se citesc cele doua pericope vechi-testamentare randuite din Cartea Facerii si Pildele lui Solomon. Un ritual aparte insoteste citirea acestora, purtandu-ne inapoi la timpul in care Postul era inca axat pe pregatirea catehumenilor pentru Botez. in timp ce pericopa din Cartea Facerii este citita, o lumanare aprinsa se aseaza pe Sfanta Evanghelie de pe altar, iar dupa citirea pericopei, preotul ia lumanarea si cadelnita si binecuvanteaza cu ele credinciosii rostind: „Lumina lui Hristos lumineaza tuturor”. Lumanarea este simbolul liturgic al lui Hristos - Lumina lumii. Asezarea sa pe Sfanta Evanghelie in timpul citirii pericopei din Vechiul Testament semnifica faptul ca toate profetiile sunt implinite in Hristos, Care a deschis mintea apostolilor Sai, „ca ei sa poata intelege Scripturile“. Vechiul Testament ne conduce catre Hristos, asa cum Postul ne conduce catre luminarea Botezului. Lumina Botezului unind pe catehumeni cu Hristos va deschide mintile acestora spre intelegerea invataturii Sale.
     Dupa citirea celei de-a doua pericope din Vechiul Testament, traditia randuieste cantarea a cinci versete din Psalmul de seara (Psalmul l40) - incepand cu versetul doi: „Sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta...“. Deoarece Psalmul l40 era deja cantat la locul sau obisnuit - inainte de Vohod - ne putem intreba care este sensul celei de-a doua cantari a acestor versete. Se poate presupune pe baza anumitor indicatii ca aceasta practica trimite in urma la primele faze ale dezvoltarii Liturghiei Darurilor mai inainte sfintite. Probabil ca in vremea cand aceasta liturghie nu capatase inca solemnitatea si complexitatea de astazi, ci consta doar in administrarea Sfintei impartasanii la vecernie, aceste versete erau cantate ca imn al Sfintei impartasanii. Astazi, ele formeaza, totusi, o minunata introducere de pocainta pentru a doua parte a slujbei - Liturghia propriu-zisa a Darurilor mai inainte sfintite.
     Apoi urmeaza cel mai solemn moment al intregii slujbe: purtarea Sfintelor Daruri la altar. Din punct de vedere exterior, aceasta iesire este similara cu Vohodul Mare a Sfintei Euharistii, dar intelesul sau liturgic si duhovnicesc este, desigur, total diferit. Din toata slujba Sfintei Euharistii, aici avem procesiunea de daruire: Biserica se aduce pe sine, viata sa, viata membrilor sai si chiar pe aceea a intregii Creatii ca ofranda lui Dumnezeu, ca restatornicire a jertfei depline a lui Hristos. Amintindu-L pe Hristos, ea aminteste pe toti aceia a caror viata Hristos a luat-o asupra-Si, pentru rascumpararea si mantuirea lor. La Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, nu este punere inainte, nu exista Jertfa, nu este Euharistie, nu este sfintire, ci taina prezentei lui Hristos in Biserica este descoperita si lucratoare.
     Aceasta conotatie teologica ne duce inapoi la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite si la „epifania“ Darurilor sfintite, apogeul solemn al acesteia. Aceasta „mare iesire“ s-a dezvoltat din necesitatea de a aduce la altar Darurile sfintite, intrucat la inceput acestea erau tinute nu pe altar ci intr-un loc special, uneori chiar in afara Bisericii. Acest „transfer“ va capata, firesc, o mare solemnitate, deoarece el exprima liturgic venirea lui Hristos si sfarsitul unei zile lungi de postire, rugaciune si asteptare, venirea acelui ajutor, a acelei mangaieri si bucurii pe care am asteptat-o: „Acum Puterile ceresti impreuna cu noi nevazut slujesc, ca iata intra imparatul slavei. Iata Jertfa tainica savarsita de dansele este inconjurata. Cu credinta si cu dragoste sa ne apropiem, ca partasi ai vietii vesnice sa ne facem. Aliluia, aliluia, aliluia.“
     Sfintele Daruri sunt asezate pe altar, apoi, pregatindu-ne pentru Sfanta impartasanie, cerem: „... sfinteste sufletele si trupurile noastre ale tuturor, cu sfintire nestearsa; ca in cuget curat, cu fata neinfruntata, si cu inima luminata, impartasindu-ne cu aceste Dumnezeiesti si Sfinte Taine si printr-insele vii facandu-ne sa ne unim cu insusi Hristosul Tau... Care a zis: Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu intru Mine ramane si Eu intru el;... sa ne facem Biserica a Preasfantului si inchinatului Tau Duh, izbavindu-ne de toata uneltirea diavoleasca... si sa dobandim bunatatile cele fagaduite noua, impreuna cu toti sfintii Tai...“.
     Urmeaza apoi Rugaciunea Domneasca, care este intotdea­una actul nostru ultim de pregatire pentru Sfanta impartasanie, pentru ca fiind rugaciunea lui Hristos Insusi inseamna ca primim intelepciunea lui Hristos ca intelepciune a mintii noastre, rugaciunea Sa catre Tatal Sau ca rugaciune a noastra, voia Sa, dorinta Sa, viata Sa - ca a noastra. Iar apoi, Sfanta Impartasanie incepe in timp ce credinciosii canta imnul Sfintei Euharistii: „Gustati si vedeti ca bun este Domnul!“.
     In cele din urma, dupa ce am savarsit slujba, suntem invitati sa „mergem in pace“. Ultima rugaciune rezuma sensul acestei slujbe, a acestei Sfinte impartasanii de seara, a legaturii acesteia cu ne vointa noastra din timpul Postului.
     Pana atunci poate fi intuneric afara, iar noaptea prin care noi trebuie sa umblam si in care trebuie sa traim, sa luptam si sa rabdam, poate fi lunga. Insa lumina pe care am vazut-o acum lumineaza intunericul. Imparatia a carei prezenta in aceasta lume nu pare sa fie descoperita de nimic ne-a fost daruita „in taina”; bucuria si pacea ei ne insotesc cand suntem gata sa urmam calatoria Postului.