Romania post-comunista intr’o Europa post-moderna

Cand vorbim de Romania in Europa trebuie sa tinem seama de faptul ca ambii parteneri se afla, deopotriva, in stare de convalescenta: daca Romania (Estul) se afla dupa boala comunismului, Europa (Vestul) se afla nu mai putin, si inca, in boala post-modernitatii, o boala de lunga durata si care se defineste, in ultima instanta, prin secularism. Or, secularizarea este produsul tipic al Europei descrestinate.

In aceasta privinta, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I face o abordare mai mult decat interesanta asupra fenomenului.
     In Occident, revolta impotriva totalitarismului clerical, dupa un mileniu de razboaie religioase si de „pedagogie a fricii”, duce la revendicarea „drepturilor omului”. Declaratia asupra acestor drepturi, la sfarsitul secolului 18, are incontestabile radacini crestine, dar se opune institutiei eclesiale.
     Reforma, pe de alta parte, operase desacralizarea puterii seculare, ceea ce va face ca, in secolul 19, sa devina convergenta cu iudaismul emancipat si cu un umanism care ramane deschis valorilor evanghelice; noul curent va milita pentru instituirea „statului de drept”.
     Modernitatea europeana, complexa, adesea tragica, se naste astfel dintr’o dubla opozitie: „drepturile” lui Dumnezeu asupra omului si „drepturile” omului asupra lui Dumnezeu, acestea din urma luand expresia unei adevarate insurectii impotriva Creatorului. Se produce astfel emanciparea domeniului politic si a celui social. Cat despre cultura, ea priveste religia de sus, atunci cand nu o ignora, si e dispusa s’o accepte ca pe o simpla anexa.
     Consecintele secularizarii?: Pe de o parte, explorarea universului fizic, explorarea psihicului uman, liberalizarea artelor, o cultura deschisa spre recapitularea tuturor miturilor umanitatii; pe de alta, pierderea sensului vietii si a curajului de a trai, distrugerea simbolurilor traditionale privitoare la relatia omului cu sotia sa, cu tatal sau, cu mama si copilul sau. Pe masura ce cultura europeana isi propune sa restructureze si sa-si asume toate experientele timpului si spatiului uman, ea destructureaza nu numai alte culturi, dar, pana la urma, propria sa mostenire, ceea ce nu poate duce decat la anarhie si nihilism.
     Avand in vedere ambivalenta secularizarii, Bartolomeu I crede ca ea poate fi re-orientata din interior, prin ceea ce crestinismul rasaritean, adica Ortodoxia, poate oferi: reintroducerea valorilor crestine in splendida lor gratuitate, acelea care ne vin de la Sfintii Parinti, de la Parintii Pustiei, din Liturghie, din imnuri si icoane, din sensul profund si innoitor al iubirii.
     E absurd, afirma el, sa se creada ca Ortodoxia se opune Occidentului. Cu atat mai putin, precizam noi, Romania, tara majoritar ortodoxa si, evident, mai europeana decat oricare candidata la integrare europeana. In marea familie a Ortodoxiei, Romania este si ramane deschisa unei Europe clasice prin:
     Dogma comuniunii intertrinitare, o comuniune in care egalitatea ontologica nu afecteaza lucrarea specifica a fiecarei persoane.
     De aici, structura sinodala a conducerii eclesiale, totul hotarandu-se in comun si pe picior de egalitate.
     Tot de aici, integrarea eclesiala a laicatului ca popor al lui Dumnezeu si rolul acestuia in organizarea si functionarea institutiei. In ce priveste Biserica Ortodoxa Romana, e de-ajuns sa metionam ca forurile ei legislative si electorale sunt alcatuite din o treime clerici si doua treimi laici; democratia Bisericii e convergenta cu democratia statului de drept.
     Caracterul national al Bisericilor Ortodoxe face ca fiecare Biserica in parte sa se simta solidara cu destinul poporului ei, cu istoria si aspiratiile acestuia. E motivul pentru care Biserica Ortodoxa Romana sprijina deschis integrarea Romaniei in structurile euro-atlantice.
     Aici, insa, trebuie facute o seama de nuantari.
     Doua au fost bolile care au afectat Romania sub dictatura comunista: alterarea politica si dezastrul economic. Daca Vestul nu se mai indoieste astazi de orientarea democratica a Romaniei, declinul ei economic, din care nu poate iesi singura, pare a fi principalul obstacol pentru acceptarea ei in Uniunea Europeana. Comunismul, insa, se stie, a fost cadoul pe care Vestul l-a facut tarilor central- si sud-est europene, un cadou pe care ele au fost obligate sa-l accepte. E un lucru de care Occidentul ar trebui sa-si aduca aminte ori de cate ori se afla in fata acestui convalescent, care este Romania post-comunista.
     Daca asistenta economica intarzie, in schimb Consiliul Europei si-a elaborat niste coduri morale proprii, pe care le-a botezat „standarde europene” si pe care cauta sa le impuna tarilor candidate, ca pe niste conditii prealabile acceptarii lor in Uniune. Numai ca o seama din aceste „recomandari” contravin nu numai moralei crestine, ci si modului de viata al poporului roman; e de-ajuns sa mentionam homosexualitatea ca alternativa a normalitatii.
     Noi credem ca cei doi posibili parteneri, ambii convalescenti, trebuie sa-si iasa in intampinare cu suficienta deschidere, buna-credinta, intelegere si respect reciproc pentru identitatea celuilalt, dorinta de pace si de cooperare. Daca, pe langa Ortodoxie, in acest nobil proces de integrare europeana se va angaja si Crestinatatea occidentala, atunci am putea spera in reiterarea, la scara moderna, a modelului Constantin cel Mare: capitale europene complementare si ecumenism niceean.