Dragostea de Dumnezeu si cea de aproapele

    Preasfanta virtute

Marele Apostol Pavel, vasul alegerii si gura lui Hristos, aratand ca dragostea dumnezeiasca este cea mai mare virtute, zice: Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea (I Corinteni 13, 13). In alt loc al Sfintei Scripturi, auzim: Dragostea este plinirea Legii (Romani 13, 10; Galateni 5, 14), si legatura desavarsirii (Coloseni 3, 14). De-ar avea cineva toate darurile si toate faptele bune, fara dragostea dumnezeiasca nu are nimic bun si nimic nu foloseste fara iubirea de Dumnezeu (I Corinteni 13, 1-4).

   Rugaciunea cea curata

Deci, intelegand cat de mare este comoara cea nepretuita a dragostei de Dumnezeu, in cele ce urmeaza vom vorbi cate ceva despre aceasta preasfanta virtute. Mai intai, sa punem o intrebare: prin ce virtuti castiga omul dragostea de Dumnezeu? La aceasta intrebare vom raspunde cu marturii de la Sfintii Parinti, care zic: „Toate virtutile ajuta mintea omului sa castige dragostea dumnezeiasca, dar mai mult decat toate, rugaciunea cea curata, caci prin aceasta, mintea, zburand catre Dumnezeu, iese afara din toate cele ce sunt“ (Sf. Maxim Marturisitorul, Filocalia II, op. cit. p. 39). La fel invata si dumnezeiescul parinte Isaac Sirul care zice: “Dragostea se naste din rugaciune“.

    Doua tipuri

Dar trebuie sa stim ca alta este dragostea de Dumnezeu ce se castiga prin rugaciunea cea curata, si alta este dragostea de Dumnezeu, ca energie necreata si ca dar de sus. Acest lucru il arata Sfintul Diadoh al Foticeii, zicand: „Alta este dragostea sufletului si alta este aceea ce vine in el de la Duhul Sfint. Dragostea dintai este moderata si pusa in miscare de vointa noastra, atunci cand vrem; de aceea este si rapita usor de duhurile cele necurate, cand nu tinem cu tarie la hotararea noastra. Cealalta, asa de mult aprinde sufletul de dragostea catre Dumnezeu, incat toate partile lui se lipesc de dulceata cea negraita si infinita, caci mintea umplandu-se atunci de lucrarea duhovniceasca, se face ca un izvor din care tasneste dragostea si bucuria“ (Pr. D. Staniloae, Teologia morala, vol. 3, 1981, p. 256).

    Rabdare

Asadar, trebuie sa intelegem ca in dragostea naturala este activ si omul. Insa mai presus de aceasta treapta se afla cea in care lucreaza dragostea lui Dumnezeu prin rugaciune curata si prin energie necreata dumnezeiasca, ca dar al lui Dumnezeu.
     Dar sa ne punem o intrebare: prin ce cunoaste omul ca a ajuns la dragostea de Dumnezeu? La aceasta va raspundem tot cu marturii din Sfanta Scriptura si de la Sfintii Parinti. Iata ce avem a zice. Crestinul care a dobandit aceasta preafericita si nepretuita virtute a dragostei de Dumnezeu, mai intai are indelunga rabdare, nu pizmuieste, nu se semeteste, nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se intarata, nu gandeste raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda (I Corinteni 13, 4-7).

    Sare in ajutor

Cel care are dragoste dumnezeiasca in inima lui, se poate cunoaste si dupa faptul ca ajuta altora in nevoile lor (II Corinteni 8, 24; Evrei 6, 10; 13, 16); ajuta pe saraci (Levitic 25, 35; Iov 31, 19-20; Isaia 58, 7; Iezechil 18, 7; Matei 25, 35-36; I Ioan 3, 17); ajuta pe bolnavi si straini (Matei 25, 36; Iacob 1, 27); face bine tuturor (I Tesaloniceni 5, 15); mangaie pe cei necajiti si intristati (II Corinteni 1, 4); iarta pe cei ce l-au necajit (Luca 17, 4; Efeseni 4, 32; I Corinteni 13, 1-3) si se roaga lui Dumnezeu pentru binele altora si pentru iertarea celor ce ii fac rau (II Corinteni 9, 14; Iacob 5, 16); se jertfeste pe sine pentru altii si chiar pentru cei ce nu-l iubesc (II Corinteni 12, 15; I Tesaloniceni 2, 8; II Timotei 2, 10; I Ioan 3, 16).

    Semne

Acestea si altele de acest fel sunt semnele omului care s-a invrednicit a dobandi dragostea pentru Dumnezeu, dupa marturia Sfintei Scripturi. Dar sa zicem ceva in aceasta privinta si din marturiile Sfintilor Parinti. Iata ce zice Sfintul Maxim Marturisitorul despre cel ce are dragoste: "Cel ce iubeste pe Dumnezeu, nu poate sa nu iubeasca pe tot omul ca pe sine insusi, desi nu are placere de patimile inca necuratite ale aproapelui". Sfantul Ioan Scararul zice: "Dragostea de Dumnezeu il face pe om sa nu mai simta nici placere de mancare sau chiar sa nu mai pofteasca a manca; caci precum apa hraneste radacinile de sub pamant ale plantei, asa hraneste focul ceresc al dragostei de Dumnezeu, sufletele celor ce au dragostea Lui" (Filocalia IX, Cuv. XXX). Iarasi Sfantul Maxim Marturisitorul zice: "Cel ce are mintea sa pironita in dragostea de Dumnezeu, dispretuieste toate cele vazute si insusi trupul sau, ca pe ceva strain" (Filocalia IX, Suta I-a).

    Iubiti pe vrajmasii vostri

Deci, fratii mei, daca Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti ne arata ca dragostea nu face rau aproapelui (Romani 13, 10) si ne invata sa iubim pe aproapele ca pe noi insine (Matei 5, 43-44), apoi acel ce pizmuieste pe fratele si se intristeaza de binele si de sporirea lui si se sileste a defaima numele cel bun al fratelui sau, ii intinde curse spre a-l vatama, se va dovedi pe sine ca este strain de dragostea lui Dumnezeu si vinovat de osanda cea vesnica!
     Preabunul nostru Mintuitor ne-a zis: Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc pe voi; binecuvintati pe cei ce va blestema (Matei 5, 44). Oare de ce ne-a poruncit El aceasta? Iata de ce! Ca sa ne elibereze de ura, de intristare, de minie si de tinerea de minte a raului. Apoi ca sa ne invredniceasca pe noi de cea mai mare avutie care este dragostea desavirsita. Caci este cu neputinta sa o aiba pe aceasta, cel ce nu iubeste pe toti oamenii la fel, asemenea lui Dumnezeu, Care iubeste pe toti oamenii la fel si vrea ca toti sa se mintuiasca si la cunostinta adevarului sa vina (I Timotei 2, 4)

    Din dragoste

Sa ne aducem aminte ca mai intai ne-a iubit cu desavarsita dragoste Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Care pe Cruce fiind rastignit, S-a rugat Tatalui ceresc pentru iertarea celor ce Il rastignisera, zicand: Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac (Luca 23, 34). La fel intaiul mucenic, apostol si arhidiacon Stefan, nu si-a dat duhul pana nu s-a rugat pentru cei ce ii sfaramau capul cu pietre. Caci, urmand pilda Mantuitorului nostru Iisus Hristos pentru care patimea a zis: Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta! Si zicand acestea, a adormit (Fapte 7, 60).
     Aceasta dumnezeieasca dragoste a aratat-o si marele prooroc Moise cand poporul lui Israel a gresit inaintea lui Dumnezeu, inchinandu-se vitelului de aur. Caci voind Preadreptul Dumnezeu sa piarda tot poporul, Moise a zis catre Dumnezeu: Si acum, de vrei sa le ierti lor pacatul acesta, iarta-i; iar de nu, sterge-ma si pe mine din cartea Ta in care m-ai scris! (Iesire 32, 32).
     Aceeasi dragoste dumnezeiasca purta in sufletul sau si marele apostol al lui Hristos, Pavel, care rabdand atatea batai si prigoane de la iudei, le dorea mantuirea, incat voia sa fie despartit de Hristos, numai ei sa fie mantuiti, caci iata ce zice: Adevar zic voua in Hristos, nu mint, martor fiindu-mi constiinta mea in Duhul Sfant, ca mare imi este intristarea si necurmata durerea inimii. Caci as fi dorit sa fiu eu insumi anatema de la Hristos pentru fratii mei cei de un neam cu mine dupa trup, care sunt israelitii (Romani 9, 1-4).

    Iubiti credinciosi,

In incheiere, va rog sa va aduceti aminte de cele ce ati auzit la inceputul predicii, si anume ca toate virtutile ajuta pe om sa castige dragostea de Dumnezeu, dar mai mult decat toate rugaciunea curata si neincetata. Deci sa ne silim cu toata sarguinta a lucra toate faptele bune si, mai ales, sa ne indeletnicim cu sfanta rugaciune a inimii noastre, ca prin ea sa putem castiga dragostea de Dumnezeu si de aproapele. Prin nemuritoarea dragoste sa ramanem in El si El in noi, si asa, cu mila si cu harul Preasfintei Treimi, sa fim si noi intr-o masura oarecare purtatori de Dumnezeu si sa ne mantuim sufletele noastre. Amin.