Cantarea in comun, un imperativ al Bisericii

Fenomenul se petrece mai ales in mediul rural, dar e semnalat, pe alocuri, si in cel urban; exista parohii satesti unde participarea duminicala la Sfanta Liturghie nu depaseste cifra de zece-cincisprezece enoriasi.
Aceasta carenta nu trebuie pusa, neaparat, pe seama preotului sau a circumstantelor. Frecventa ramane redusa chiar si acolo unde preotul e bun slujitor si bun cuvantator si unde nu exista frig sau caldura excesiva. Se mai observa ca cei ce absenteaza nu se duc, neaparat, la sectantii din sat sau din zona, ci prefera sa ramana acasa, sa priveasca la televizor ori sa-si umple timpul cu treburi marunte. Totul pare sa ateste instalarea unui indeferentism religios sau, in cel mai bun caz, practicarea unui crestinism care se trezeste doar la Craciun si la Pasti.
     Asadar, cauza trebuie cautata in alta parte, si anume in substratul psiho¬-sociologic al poporului. In general, credinciosul nostru asista la Liturghie fara sa-l ia cineva in seama, nici la venire, nici la plecare, nici in timpul slujbei. Intra din obisnuinta, aprinde o lumanare, eventual da un pomelnic, isi ocupa un loc si ramane la slujba fara sa aiba sentimentul ca se afla in comuniune cu ceilalti sau ca participa in vreun fel la desfasurarea serviciului religios. Din aceasta perspectiva am putea presupune ca noi, slujitorii Bisericii, suntem cei ce ne-am alungat credinciosii din biserica, lasand oficierea Liturghiei pe seama exclusiva a preotului si a cantaretului (acesta din urma fiind suplinit, mai ales la oras, de catre cor), in vreme ce enoriasilor le-am rezervat dreptul si obligatia de a suporta, pret de doua ceasuri, modulatiile nazale ale unui cantaret care-si rasfata o voce plata, inecata in rutina.
     In acest timp, in bisericile  protestante  canta intregul  popor, ca sa nu mai vorbim de  sectele neoprotestante, in ale caror case de rugaciune se cultiva o adevarata curtoazie cultica fata de adepti, acestia fiind intampinati la intrare, condusi la scaune si invitati sa cante laolalta cu intreaga adunare. Cantarea obsteasca a ramas si pe seama Asociatiei Oastea Domnului. Nefiind invitati sau deprinsi sa cante la Liturghie, ostasii – chiar  cand isi tin adunarea intr’o biserica – isi deschid propriile lor carticele si canta din ele laolalta, dar cu sentimentul ca fiecare ins este un instrument viu al ansamblului orchestral.
     Aceste sumare observatii conduc la concluzia ca singura solutie canonica si eficienta pentru readucerea credinciosilor in bisericile noastre este reintroducerea cantarii in comun la Sfanta Liturghie, o practica obisnuita in Biserica primara, dar subtiata si parasita de-a lungul veacurilor, incepand cu Bisericile de limba greaca, unde psaltichia a devenit atat de sofisticata incat nici pe departe nu poate fi cantata in grup – cu exceptia manastirilor –, ea ramanand exclusiv pe seama psaltilor si protopsaltilor. La noi, psaltichia a trecut printr’un fericit proces de „romanizare“ (ceea ce presupunea si simplificarea ei in raport cu structura limbii romane), proces care a durat peste un secol, de la Macarie si Anton Pann pana la Popescu-Pasarea, Nicolae Lungu si Nicu Moldoveanu. Indreptarea textului si simplificarea melodica au facut ca ea sa devina accesibila oricarui crestin, putand fi invatata si memorata cu destula usurinta.
     In 1950, vrednicul de pomenire Patriarh Justinian a avut initiativa de a introduce cantarea omofona in bisericile noastre, intemeiat pe o intreita motivatie: extinderea catehizarii, consolidarea sentimentului de unitate nationala si rezistenta impotriva fenomenului sectar. Pentru lamurirea preotilor si a credinciosilor, pe de o parte, si pentru contracararea unor voci critice, pe de alta (acestea din urma pretinzand ca introducerea cantarii in comun ar insemna, pur si simplu, adoptarea protestantismului in cultul ortodox), Patriarhul a solicitat sprijinul unor mari teologi ai vremii, si asa se face ca in revistele noastre bisericesti au aparut articole si studii pe aceasta tema, semnate de profesori celebri ca Petre Vintilescu, Ene Braniste, Dumitru Staniloae si Nicolae Lungu. Din pacate, consolidarea regimului comunist a facut ca aceasta actiune a Patriarhului sa ramana in stadiul bunelor intentii.
     Studiile publicate in anii ’50 sunt tot atat de actuale si astazi. E de ajuns sa retinem din ele constatarea ca primii ereziarhi au folosit cantarea in comun ca metoda de propagare a invataturilor lor in randul maselor de credinciosi, textele fiind abil imbibate cu idei si formule eterodoxe. Daca, pana la ei, cantarea in comun avea proportii oarecum reduse, Biserica a generalizat-o si amplificat-o, ca reactie la pericolul ereziilor care se iveau una dupa alta.
     Este exact ceea ce se petrece si astazi in aparitia, proliferarea si consolidarea sectelor, precum si in modul lor cel mai eficace pentru atragerea ortodocsilor, a acelor ortodocsi care au din ce in ce mai mult sentimentul marginalizarii in propria lor Biserica. Reintroducerea cantarii omofone nu ar avea catusi de putin caracterul unei inovatii, ea nefiind altceva decat reiterarea unei practici pe care o mostenim de la Mantuitorul Iisus Hristos, de la Sfintii Apostoli si de la primele veacuri crestine. Pentru aceasta insa e nevoie, pe langa aprobarea Sfantului Sinod din anul 2004, care legitimeaza actul, si de angajarea efectiva a specialistilor in muzica bisericeasca, a  preotilor si a cantaretilor in acest proces de innoire a vietii noastre liturgice.
     Prin aceasta initiativa, urmarim ca viata noastra liturgica sa fie revigorata prin constientizarea credinciosilor mireni ca ei nu doar „asista“ la oficierea Sfintei Liturghii, ci ca, in calitatea lor de membri ai poporului lui Dumnezeu si ai preotiei universale (1 Petru 2, 9), dobandite la Botez si Mirungere, sunt participanti activi la actul liturgic prin raspunsurile pe care le dau in dialog cu preotul  slujitor.